búcium (búciume) s. n. 1. Instrument muzical de suflat folosit de ciobani de mari dimensiuni (pina la 3 m lungime) facut dintro ramura scobita de tei artzar sau ciresh sau de doage strinse tare cu fishii de coaja de ciresh. 2. Trunchi bushtean butuc. 3. Butuc de roata. 4. Tub in general. Var. buci(u)n buciume buciuma toate inv. Mr. bucium „trunchi”. Lat. būcĭna sau būccĭna (Pushcariu 228; REW 1368; CandreaDens. 193; DAR); cf. v. fr. buisine sp. port. bocina. Fonetismul prezinta unele dificultatzi. Rezultatul normal bucin(a) sa modificat in privintza vocalismului prin propagarea timbrului u shi in acelashi timp prin asimilarea lui n final cu labiala initziala. (Cf. Candrea Éléments 59). DAR considera k bucium 2 este un cuvint diferit care este in legatura cu butuc; in realitate este vorba numai de o extindere a sensului 1 dat fiind k bucium este la prima vedere o ramura groasa sau un trunchi de grosime medie cu coaja dar curatzat de crengi. Der. bucinar s. m. (coshar); bucinish s. m. (cucuta Conium maculatum angelica Archangelica officinalis); buciuma (var. inv. bucina) vb. (a cinta din bucium; a vesti a anuntza) din lat. būccĭnāre (Pushcariu 229; CandreaDens. 194; REW 1369); buciumash s. m. (persoana care cinta din bucium); buciumator adj. (tunator). Din rom. provine bg. bučimiš (Conium maculatum) cf. Capidan Raporturile 210.