brinca (ci) s. f. 1. Mina. 2. Membru anterior la animale laba. 3. Impinsatura ghiont vint (se foloseshte de preferintza la pl.). Lat. branca (Diez Gramm. I 30; Pushcariu 220; REW 1285; CandreaDens. 182; DAR); cf. it. branca prov. sp. port. branca fr. branche. In limba literara aproape numai cu sensul 3; cu sensul de „mina” este inca folosit curent in vestul Trans. (ALR 49). Pentru cuvintul lat. cf. Kurylowicz Mélanges Vendryes Paris 1925 p. 206. Der. brincalau adj. (cu labe mari); brincish adv. (cu fatza in jos pe burta); brincutza s. f. (plante Sisymbrium officinale; Nasturtium palustre; Nasturtium officinale); imbrinci vb. (a impinge violent a inghionti); imbrinceala s. f. (ghiont brinci; inghesuiala ingramadeala multzime); imbrincatura s. f. (inv. brinci); imbrincitura s. f. (brinci). Din rom. a trecut in mag. bringa (Edelspacher 10).