BONCALUÍ boncaluiesc vb. IV. Intranz. 1. (Despre unele animale) A scoate mugete sau ragete puternice prelungi shi plingatoare. Icicolo boncaluiesc vitzeii lingindushi boturile moi shi umede dornici de ugerele pline ale vacilor. CAMILAR TEM. 43. Sa aflat de la starostele Nechifor shi de la altzi vinatori vechi k cerbii au boncaluit mai devreme in istan. SADOVEANU F. J. 426. Numai iata ce aude HarapAlb un muget inadushit: cerbul venea boncaluind. CREANGA P. 225. 2. (Despre oameni) A produce sunete asemanatoare cu un muget. Afanasie puse la gura cornul rasucit de bou shi boncalui cu batai grabite de limba. SADOVEANU J. 178.