belciúg (belciúge) s. n. 1. Veriga. 2. (Inv.) Inel. Mr. bilciuga megl. biltzug. Sl. belŭčugŭ (Miklosich Slaw. Elem. 16; Lexicon 53; Türk I 263; Cihac); cf. bg. belčjug v. sb. bĕlĭčugĭ sb. biòčug beòčug „veriga de usha” rus. belčug. Totushi cuvintul nu este sl. ci tc. cf. Berneker 48. Cuvintul mr. se explica prin contaminare cu tc. bilezik „bratzara” › rom. belezic (SHeineanu II 46) care a circulat de asemenea deshi putzin cf. alb. beljezik bg. belezik.