arie (it. aria „melodie”; fr. air). 1. Piesa solistica vocala sau instrumentala in cele mai multe cazuri de forma pluripartita cu acompaniament* instrumental integrata operei* oratoriului* pasiunii* cantatei* sau avant un caracter independent. In istoria artei componistice a. se afirma cu atribute ce tzin de traditzia cantecului pop. monodic* silabic shi strofic marcand deosebirea fatza de chansonul* polifonic*. In sec. 16. tot mai multe lucrari corale lirice it. k shi chansonul fr. „in forma de a.” consacra acest din urma titlu. Stilul monodiei acompaniate ce se raspandeshte in sec. 1617 prin opozitzie cu arta polif. va face din a. forma privilegiata de manifestare a expresivitatzii melodice shi poetice a caracterului liric (spre deosebire de cel epic al recitativului*). Daca in Frantza sec. 17 ea continua sa circule k piesa independenta ashazisa „a. de curte” pentru una sau mai multe voci acompaniate de lauta in Italia este absorbita de genul operei shi capata stralucirea solistica pastrata pana azi. A. cantabile a. di portamento (lenta cu note prelungi) a. parlante (rapida shi patetica) a. di bravura (cu pasaje de mare agilitate) sunt cateva dintre principalele specii generate de evolutzia operei in Italia ce vor permite ulterior shi emanciparea a. k piesa de concert. K tip de desfashurare a. independent de caracterul ei se fixeaza inca din sec. 17 asupra formei simetrice a carei denumire sugestiva a. da capo indica reluarea perioadei* initziale. Muzica instr. adopta alaturi de alte forme vocalcoregrafice shi a. ce figureaza adesea k episod cantabil constrastand cu dansurile in suita* preclasica. Totodata plasticitatea ei melodica va constitui un temei pentru dezvoltari instr. specifice pentru o necontenita diversificare a facturii (a. cu variatziuni). 2. Termen prin care in mod curent este evocata factura cantabila a unei melodii. Insashi etimologia a. (1) indica specificitatea vocala investitzia de suflu ce presupune o estompare a ritmicitatzii in favoarea cantului sustzinut.