acompaniament (< fr. accompagner „a intovarashi”) ansamblul elementelor care in tzesatura muzicala au rol expresiv subordonat melodiei* (sau melodiilor) principale. Procedeul acompanierii vocii de catre un instr. a fost cunoscut din cele mai vechi timpuri (antic. ev. med.) shi a cashtigat in importantza o data cu dezvoltarea linbajului muzical. Forma cea mai rudimentara de a. consta in dublarea vocii (2) (vocilor) principale shi a fost practicata pe vremea trubadurilor* (sec. 1213) dar mai ales in Renashtere* cand orch. se adauga corului (4) pentru ai spori sonoritatea. Ulterior procedeul a fost folosit sporadic dar nu e abandonat cu totul nici astazi (cantecul de mase). Acest a. se numeshte shi a. ad libitum*. A. independent de melodie (numit shi a. obligat* e propriu stilului omofon (v. omofonie). Apare foarte rar in ev. med. (mai ales sub forma unui fundal ritmic sutzinut de instr. de percutzie) ceva mai mult in Renashtere (in corurile cu scriitura acordica: madrigale* villanelle* chansonuri* etc. unde in unele cazuri interesul muzical e concentrat la vocea superioara). A. se constituie deplin in a doua jumatate a sec. 16 cand apare procedeul monodiei* acompaniate (opera in Italia songul in Anglia l’air de cour in Frantza etc.). Forma de a. instr. elaborata acum in Italia shi apoi generalizata in toata Europa este basul continuu*. Totushi predilectzia pentru scriitura polif. face k in genere dea lungul barocului* gradul de subordonare al a. fatza de melodie sa nu fie prea accentuat. Aceasta subordonare se accentueaza mult in clasicism* odata cu trimful stilului omofon epoca in care nu numai abandonarea polif. ci chiar shi a basului continuu permite crearea unui a. mai suplu shi mai variat. Ulterior a. se dezvolta cashtiga in pondere (altfel spus ishi reduce insushi caracterul „acompaniator”) pentru k in muzica sec. 1920 sa intalnim adesea suprapuneri de planuri sonore egale k importantza. In sensul strict al cuvantului a. se mai intalneshte astazi mai ales in muzica de divertisment.