abís s.n. 1 (geomorf.) Deschizatura adanca intrun platou sau intrun versant muntos in special in caldare (careia nu i se vede fundul); prapastie genune hau. Susurul domol prelung shi nehotarat al tacerii mute se ridica peste abisuri (HOG.). ◊ Poet. Padurea se cufunda intro noapte oarba intrun abis negru k pacura (SADOV.). ♦ Fig. Latura profunda a unei stari a unui fenomen a unui proces ramasa inca necunoscuta; neant. Nui intzelegea abisul din suflet. 2 Depresiune a fundului oceanelor cu adancimi foarte mari. 3 Fig. Distantza uriasha sau separare de ordin cultural intelectual moral sentimental. Intre cei doi era un abis. • pl. uri. /<fr. abysse it. abisso lat. abyssus i; cf. gr. ᾰβυσσος „fara fund” „infinit”.