întort, ~oartă a [At: (a. 1600-1630) GLOSAR, ap. CUV. D. BĂTR. I, 285 / Pl: ~rți, ~oarte / E: ml intortum] (Înv) 1 (D. obiecte) Strâmb. 2 (Fig; d. persoane) Încăpățânat. 3 Nedrept.

întórt, -oártă adj. (lat. intŏrtus). Vechĭ. Întors, sucit: picĭoare strîmbe și întoarte. Întortochiat: cărărĭ întoarte. Fig. Perfid, răutăcĭos. Îndărătnic (Ps. S.).

întórt (întoártă), adj. – 1. Strîmb, răsucit. – 2. Încăpățînat, îndărătnic. Lat. intortum, de la intorquĕre (Pușcariu 888; Tiktin; DAR), cf. întoarce. – Der. întortochia, vb. (a încurca; a face ocoluri) cu un suf. neclar care pare de origine expresivă (după Pușcariu 889; Pușcariu, Dacor., VII, 478 și DAR, din lat. *intorticŭlāre, ca fr. entortiller, sp. entortijar; după Tiktin, mai puțin probabil, de la var. puțin folosită întortoca, prin intermediul prez. întortochez); întortochetură, s. f. (labirint, ocoliș).

întórt, întoártă, adj. (înv.) 1. sucit, strâmb, întors. 2. (fig.) îndărătnic, rău, nedrept, încăpățânat, sucit; pervers.