zăcământ sn [At: MURGOCI-LUDWIG, M. 295 / Pl: ~minte / E: zac (Pzi lui zăcea) + -ământ] (Adesea cu determinări care arată felul) Acumulare naturală de substanțe minerale utile, cu forme și dimensiuni variate.

zăcământ s.n. (adesea cu determ. care arată felul) Acumulare naturală de substanțe minerale utile, cu forme și dimensiuni variate. ◊ Fig. Bunătatea din ochii blajinului bătrînel... răscoli un zăcămînt de remușcare (CE. PETR.). • pl. -e. /zăcea + -ămînt, după fr. gisement.

ZĂCĂMẤNT, zăcăminte, s. n. Loc în scoarța pământului în care se găsește un mineral sau o rocă; acumulare naturală a unei substanțe minerale utile. – Din zăcea (după fr. gisement).

ZĂCĂMÂNT ~ínte n. 1) Strat de substanțe minerale utile, aflate în scoarța pământului. 2) Loc în pământ unde se găsesc astfel de straturi. /v. a zăcea

zăcământ n. pozițiunea masselor minerale în pământ: zăcământ petrolifer. [Traducere după fr. gisement].

ZĂCĂMÎ́NT, zăcăminte, s. n. Loc în scoarța pămîntului în care se găsește un mineral sau o rocă; acumulare naturală a unei substanțe minerale utile. Arheologul cercetă semnele unor așezări străvechi... Inginerul, semnele unor neatinse zăcăminte, despre care încă nimeni n-are cunoștință, nici bănuială. C. PETRESCU, R. DR. 35.

*zăcămî́nt n., pl. inte (d. zac, după fr. gisement). Depozit, grămădire naturală de minerale în pămînt: în România îs marĭ zăcăminte de sare și petrol.

zăcămấnt s. n., pl. zăcămínte

zăcământ s. n., pl. zăcămínte

zăcământ, -minte.