zăblău² s.n. (înv.,pop.) Țesătură (groasă) de cînepă sau de păr de capră, din care se fac cergi, lăicere etc.; gener. țol, pătură. O laviță învelită cu rogojini și cu zăblaie (ODOB.). • pl. -aie. /<bg. зъбло.

ZĂBLẮU², zăblaie, s. n. Pînză de cîlți sau de păr de capră, p. ext. obiect făcut din astfel de pînză (v. țol, pătură). Griul roșu, greu la bob, curgea-n trăgători și venea la vînturătoare, iar de-aci se făcea vraf pe zăblaie curate de unde-l încărcau argații și-l duceau la magaziile boierești. SANDU-ALDEA, U. P. 100. Mai încolo, pe ziduri, stau rînduite, peste-un zăblău vărgat, arme de tot felul. ODOBESCU, S. A. 85. Nevastă c-a mea frumoasă Nu e-n sat la d-voastră! Cînd îi pomenești de furcă, Ia zăblău și se culcă. ȘEZ. XII 78.

ZĂBLẮU¹, zăblaie, s. n. Pânză de câlți sau de păr de capră, din care se fac cergi, lăicere etc.; p. ext. țol, pătură.

ZĂBLẮU ~áie n. Pânză groasă de câlți sau de păr de capră, din care se confecționează diferite obiecte casnice (lăicere, țoluri, cergi etc.). /Orig. nec.

zăblău n. 1. țol de cânepă de vânturat grâne: întinde zăblaiele și bate-le cu maiele POP.; 2. cergă de cal: un zăblău vărgat OD. [Origină necunoscută].

zăblắŭ, V. zablăŭ 1 și 2.

zablắu² sn vz zăblău¹

*prelátă f., pl. e (fr. prélart și prélat, de orig. neșt.). Arm. pînză de acoperit căruțele ș. a. (numită și ceahól, polog și zablăŭ).

2) zablắŭ n., pl. ăĭe (cp. cu ung. zabló, troacă, copaĭe). Munt. Cergă, pătură, țol: un zablăŭ vărgat (Od.). Polog, prelată, mușama de acoperit grînele saŭ altă marfă (CL. 1910, 29, și 1911, 583). Dos. (zăblăŭ). Pînză de sac.

zăblắu² (pânză, pătură) (înv., pop.) (ză-blău) s. n., art. zăblắul; (pături) pl. zăbláie

zăblău (pânză, pătură) s. n. (sil. -blău), art. zăblăul; (pături) pl. zăbláie

zăblắu (-aíe), s. n. – Pînză, țol. Origine necunoscută. A fost pus în legătură cu ceh., slov. zábalka „înveliș” (Cihac, II, 467) sau cu mag. zabló „copaie”, la fel de improbabile.