veșcă sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 251 / V: vască, vaș~, veaș~, vescă / Pl: ~ști, ~ște / E: ucr dal веčко] 1 (Reg) Peretele circular de lemn sau de metal al sitei, al ciurului, al baniței etc. Si: (reg) veșcălie (1), văcălie (1). 2 (Mol; Buc; pex) Sită. 3 (Îe) (A fi) trecut (și) prin ciur și (prin) ~ sau cernut în ciur și în ~ (A fi) trecut prin ciur și prin dârmon. 4 (Mol; îe) (A nu fi) nici în ciur, nici în ~ A fi nehotărât. 5 (Pop) Cerc de lemn sau de fier așezat în jurul pietrelor morii sau, rar, ale râșniței, pentru a împiedica risipirea făinii Si: (reg) veșcălie (2). 6 (Reg) Cutie rotundă în care se află pietrele morii. 7 (Reg) Titirez (la moară). 8 (Trs; Mun) Cerc sau crintă de lemn ori de metal care se folosește ca tipar pentru caș. 9 (Trs) Coajă de copac (mai ales de tei) care se folosește la confecționarea unor obiecte (de uz gospodăresc). 10 (Reg; dep) Femeie slabă. 11 (Trs) Bor² (la pălărie). 12 (Reg; îs) ~ca capului Cutia craniană. 13 (Reg) Baniță din coajă de tei, de cireș etc. 14 (Buc; Ban) Butoi (1). 15 (Mun) Vas de tinichea în care se ține leșia folosită la prepararea săpunului.

veșcă s.f. (reg.) 1 Peretele circular de lemn sau de metal al sitei, al ciurului, al baniței. ♦ Ext. Sită. ◊ Expr. Trecut (și) prin ciur și prin veșcă sau cernut în ciur și în veșcă = trecut prin ciur și prin dîrmon. 2 Cerc de lemn sau de fier așezat în jurul pietrelor morii pentru a împiedica risipirea făinii. 3 Cerc sau crintă de lemn ori de metal care se folosește ca tipar pentru caș. 4 Coajă desprinsă de la anumite specii de copaci (mai ales de tei), din care se confecționează diverse obiecte (de uz gospodăresc). • pl. vești, -ște. /<ucr. dial. веуко.

VÉȘCĂ, vești, s. f. Coaja anumitor copaci, din care se face marginea circulară a sitelor, cercul din jurul pietrelor de moară și al rîșnițelor etc.; p. ext. obiect făcut din această coajă. V. văcălie. Împungînd cu acul în ghergheful întins pe veșca de sită, alegea un trandafir. SADOVEANU, Z. C. 245. Steaua [colindătorilor] se face dintr-o veșcă sau văcălie de coajă de tei. PAMFILE, CR. 127. Împrejurul pietrelor se află un cerc făcut din coajă de copac, numit veșcă... și care împiedică risipirea făinei. DAMÉ, T. 153. Rîșnița are împrejur o veșcă, ca să nu se irosească făina. ȘEZ. VIII 91. ◊ Expr. A fi trecut și prin ciur și prin veșcă = a fi trecut prin multe, a avea experiență; a fi trecut și prin ciur și prin dîrmon, v. ciur.

VÉȘCĂ ~ti f. 1) Coajă de ulm sau de tei folosită la confecționarea diferitelor obiecte (mai ales site, ciururi). 2) Obiect din astfel de coajă. /<sl. vĕțko

veșcă f. 1. tipar în care se strânge cașul; 2. Mold. văcălie: a fi purtat și în ciur și în veșcă, a trece prin ciur și prin dârmon, a fi deprins cu toate necazurile. [Cf. ung. VÉSKA, baniță, cutie].

véșcă f., pl. ște, ștĭ și șcĭ, și (Trans. și) vécă și veacă, pl. vecĭ (vsl. vĭeko, pleoapă, capac; rus. vĭeko, coșuleț, pleoapă, dim. vĭečko, coșuleț, de unde și ung. véska, oboroc). Văcălie. Tiparu în care se pune cașu. A fi trecut și pin cĭur, și pin veșcă (și pin sită, și pin cĭur saŭ și pin cĭur, și pin dîrmon), a fi trecut pin toate relele, a avea experiența vițiilor.

véșcă s. f., g.-d. art. véștii; pl. vești

véșcă s. f., g. -d. art. véștii; pl. vești/véște

VÉȘCĂ s. 1. văcălie, (Transilv.) veacă. (~ sitei, a ciurului.) 2. (TEHN.) (reg.) strat, (Transilv.) veacă. (~ de la pietrele morii.)

VEȘCĂ s. 1. văcălie, (Transilv.) veacă. (~ sitei, a ciurului.) 2. (TEHN.) (reg.) strat, (Transilv.) veacă. (~ de la pietrele morii.)

véșcă, véște, s.f. (reg.) 1. văcălie. 2. tipar în care se pune cașul.

véșcă, vești, s.f. – (reg.) 1. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor. 2. Cercul de lemn ondulat, din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor, care nu permit să iasă făina afară (ALR, 1956: 178): „Îi colbu care se strânje la veșca morii” (Bilțiu, 2001: 340). – Din ucr. dial. večka (DEX, MDA).

véșcă, vești, s.f. – 1. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor. 2. Cercul de lemn ondulat, din jurul pietrelor de moară și al râșnițelor, care nu permit să iasă făina afară (ALR 1956: 178): „Îi colbu care se strânje la veșca morii” (Bilțiu 2001: 340). – Din ucr. veska (Felecan 1983).