teleagă sf [At: PSALT. 154 / V: (reg) ~legă, ~ligă, tia~, til~, tiligă / Pl: ~legi, (înv) ~age / E: slv телѣга] 1 (Pop) Căruță mică, de obicei cu două roți, care servește la transportul persoanelor sau al unor poveri ușoare Si: (reg) teleașcă, teleguță (1). 2 (Reg) Car fără loitre și leuci (uneori prelungit), folosit de obicei la transportul lemnelor Si: (reg) telegar (4). 3 (Îrg) Roabă. 4 (Reg) Ansamblul celor două roți pe care se reazemă grindeiul plugului Si: (reg) teleguță (3), toligă (2). 5 (Ast; reg; îc) Tileaga-cu-doi-boi Ursa-mică.

TELEÁGĂ, telegi, s. f. 1. Căruță mică, de obicei cu două roți, care servește la transportul persoanelor sau al unor poveri ușoare. Curăța zăpada la cimitir și ducea o teleagă de paie. Făcea focul să dezghețe pămîntul, să poată săpa groapa. STANCU, D. 29. Într-o zi de vară cu soare mult, doi oameni străini coborîră dintr-o teleagă la marginea satului. SADOVEANU, O. III 193. Spre ei înainta o teleagă sprintioară. ALECSANDRI, P. I 106. 2. Ansamblul celor două roți pe care se reazemă grindeiul plugului; cotigă. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mirla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285.

TELEÁGĂ ~égi f. 1) Cărucior (cu două roți) folosit pentru transportul persoanelor sau al unor încărcături ușoare; cotigă. 2) Ansamblu tehnic constând din două roți de mărimi diferite unite printr-o osie, pe care se sprijină grindeiul plugului; cotigă. [Sil. -lea-] /<sl. telĕga

teleagă f. car fără loitre și scândură, servind la transportul lemnelor lungi. [Slav. TELĬEGA, car].

teleágă f., pl. egĭ (vsl. rus. telĭega, car, d. turc. talika, căruță; bg. ung. taliga, rut. teliga, pol. telega. V. teleașcă). Vechĭ. Căruță rapidă cu doŭă roate (saŭ și cu patru), întrebuințată și la deprins caiĭ la trap (bihuncă). Azĭ. Nicĭ în car, nicĭ în teleagă (saŭ în căruță), se zice cînd nu-țĭ place ceva în nicĭ un fel. Căruță cu doŭă roate de cărat grinzĭ tîrîndu-le cu un capăt pe pămînt, butoaĭe ș. a. (fr. haquet). Cotiga pluguluĭ saŭ cotiga caruluĭ (cea din ainte saŭ cea din apoĭ). Munt. Iron. (taligă saŭ -ică). Brișcă ridiculă: de unde viĭ cu taliga asta? – În Trans. telegă, teligă și tileagă.

cotígă sf [At: PSALT. 310/31 / V: căt~, ~tiúgă / Pl: ~igi, (înv) ~íge / E: ucr котига] 1 Căruță scurtă pentru transporturi ușoare. 2 Cantitate care se poate transporta cu cotiga (1, 3, 6). 3 Car mic. 4 Car sărăcăcios, cu coșul stricat. 5 Căruță cu două roți Si: teleagă. 6 Car mai lung cu care se aduc lemne de la pădure. 7 (Înv) Car mare, cu pereții metalici, întregi, folosit la transportul gunoaielor. 8 (Prc) Fiecare dintre cele două roți, de mărime inegală, legate printr-o osie, pe care se reazemă grindeiul plugului Si: (reg) căroaie, rotilă, teleagă, teleguță. 9 (Reg; fig) Preot bătrân și bărbos.

teleágă s. f., g.-d. art. telégii; pl. telégi

teleágă s. f., g.-d. art. telégii; pl. telégi

TELEÁGĂ s. 1. v. cotigă. 2. (TEHN.) cotigă, (reg.) dric, roate (pl.), rotile (pl.), (Transilv.) căroaie. (Pe ~ se reazemă grindeiul plugului.)

TELEAGĂ s. 1. cotigă, (reg.) tărăbuță, toligă. (~ pentru poveri ușoare.) 2. (TEHN.) cotigă, (reg.) dric, roate (pl.), rotile (pl.), (Transilv.) căroaie. (Pe ~ se reazemă grindeiul plugului.)

teleágă (-égi), s. f. – Căruță mică, căruță ușoară cu două roți. – Var. telegă, teligă, tileagă. Mr. tăl’igá. Sl. tĕlega, cuvînt de origine dubioasă (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 406; Conev 71; cf. Vasmer, III, 89), cf. bg. talĕg, sb. teljiga, pol., rus. telĕga, slov., mag. taliga. – Der. telegar, s. m. (cal de trăsură); telegări, vb. (Olt., a obosi caii peste măsură, a extenua); teleașcă, s. f. (căruță mică), din rus. teljezka (Scriban).

teleágă, s.f – v. tileagă („carul fără loitre”).