O definiție pentru străfige
Dicționare etimologice
Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.
străfíge (-g, -?), vb. – A strănuta. Origine necunoscută. (ALR, I, 78) și după Scriban, în Banat și Mold.
Intrare: străfige
| verb (VT664) | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)
|
| — |
| singular | plural | ||
|
| ||||||
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
| singular | I (eu) |
| (să)
|
| — | — | |
| a II-a (tu) |
| (să)
|
| — | — | ||
| a III-a (el, ea) |
| (să)
|
| — | — | ||
| plural | I (noi) |
| (să)
|
| — | — | |
| a II-a (voi) |
| (să)
|
| — | — | ||
| a III-a (ei, ele) |
| (să)
|
| — | — | ||
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)