spahie¹ sf [At: RĂDULESCU-CODIN / Pl: ? / E: ns cf parfie] (Mun) 1 Nărav. 2 Manie.

spahie² sf vz stafie

spahie³ sm [At: ȚICHINDEAL, F. 15/20 / V: ~aie, spăh~, spăie / Pl: ~ii / E: ucr spahija] (Ban; Trs) 1 Om bogat Si: (reg) spăiluc (1). 2 Proprietar de pământ Si: (reg) spăiluc (2).

SPAHÍE, spahii, s. m. (Regional învechit; și în forma spăie) Mare proprietar de pămînt; moșier, boier. Am auzit că la Măidan ar fi un spăie bogat, cu numele Dolea. La CADE. Săteanu nu se sparie de neameș (spahie). ȚICHINDEAL, F. 15. (Cu pronunțare regională) Domnul, altcum «spăhiă»... neîncetat se uitase la nevasta lui Petru, care îi căzuse la inimă. RETEGANUL, P. II 48. – Variantă: spăíe s. m.

SPAHÍE, spahii, s. m. (Reg.) Mare proprietar de pământ; moșier, boier. – Sb. spahija.

spăhie sm vz spahie³

stahie sf vz stafie

SPĂÍE s. m. v. spahie.

sara(n)gèle n. pl. 1. od. la Turci, cea mai veche cavalerie turcească (înlocuită mai târziu cu spahii); 2. la Români, corp de călăreți neregulați (românizat în sărăcei): cu catane sarangele care poartă slujbe grele POP. [Turc. SARYDJA, lit. cei galbeni, după culoarea hainelor și a steagului lor].

spafíe, spahíe, V. stahie.

stáhie (Mold. Munt. est), stáfie (Munt. est) și stafíe (Munt. vest. Olt.) f. (ngr. stihio [d. vgr. stoiheion] element, spirit, stahie; alb. stihi, stihĭó, stahie. V. stihie). Geniŭ (spirit) care, după credința poporuluĭ, locuĭește pin ruine și alte locurĭ fioroase: badea Ion se teme răŭ de stahiĭ! – Și stahíe, spahie și spafie (Munt. vest) și spáfie (Bz.). V. strigoĭ nălucă, schimă.

SPAHÍE s. v. latifundiar, mare proprietar, moșier.

spahie s. v. LATIFUNDIAR. MARE PROPRIETAR. MOȘIER.

spahíe (-íi), s. f. – (Banat) Proprietar, deținător de terenuri. – Var. spăie. Sb. spahija (Candrea).

spahíe¹ s.f. (reg.) nărav, obicei rău; manie.