mischiu, -ie [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 198/7 / V: mas~, mes~, ~cău sn, ~stie sf, mișc~, muscău sn, mușchiu a / Pl: ~ii / E: ngr διμισϰί „de Damasc”] 1 sn, sfs (Îrg) Oțel de calitate superioară, utilizat la fabricarea săbiilor, a tocilelor etc. 2 sn (Pex, îrg) Tocilă de oțel. 3 sf (Pex) Sabie. 4 sm (Reg) Om iute. 5 a (Reg) De oțel. 6 a (Îrg) De culoarea oțelului.

MISCHÍU s. m. (Învechit) Oțel tare din care se fac de obicei tocile sau amnare. Paloș din teacă scotea Și la mischiu că-l trăgea. PĂSCULESCU, L. P. 267. – Variantă: mischíe (PĂSCULESCU, L. P. 218, ȘEZ. VII 60) s. f.

MISCHIU, -IE s.n. și f. 1. (Mold., Ban.) Oțel. A: Fierul cel vestit ce-i zic meschiul vechiu. CANTEMIR, IST. C: Miskiĕ. Chalybs. AC, 354. 2. (Mold.) Tocilă de oțel. Pre aur focul, pre fier meschiul, iară pre direptul necazurile si dodăiele întăresc. CANTEMIR, DIVANUL. Variante: meschiu (CANTEMIR, DIVANUL; CANTEMIR, IST.). Etimologie: ngr. dimiski (prin falsă analiză).

mischiu n. Mold. oțel magnetizat: amnar de mischiu. [Vechiu-rom. meschiu = turc. MYSKAL].

mischíŭ și meschíŭ n. (turc. myskal, o unealtă de netezit metalele prețioase). Vechĭ. Oțel. – Și miscắŭ și muscắŭ.

meschiu sn vz mischiu

miscău sn vz mischiu

mișchiu sn vz mischiu

muscău sn vz mischiu

MISCHÍE s. f. v. mischiu.

mischíu² (înv., reg.) s. n., art. mischíul

mischíu s. n., art. mischíul

mischíe (-íi), s. f. – Oțel. – Var. mischiu, mușchi(u). În loc de *demischie, din sb. demiskija și acesta din gr. διμίσϰιον, tc. demiski „din Damasc” (Bogrea, Dacor., I, 264). Relația cu tc. miskal „oțel tare pentru ascuțit” (Șeineanu, II, 261; Candrea; Scriban) pare dubioasă.