mesteacăn sm [At: PALIA (1581), 121/18 / V: (reg) măstac, măstacăn, măsteac, măs~, mesteac, mesteacă sf, ~ăl / Pl: -eceni, (reg) meșteceni, ~tecăni, ~tecini / E: ml mastichinus „de mastic”] 1 Arbore cu scoarța albă, cu lemnul alb, gălbui sau roșiatic, cu ramuri flexibile și cu frunze verzi-cenușii, care crește în regiunile deluroase și subalpine Si: (liv) betulă (Betula verrucosa). 2 (Îc) ~-alb Specie de mesteacăn cu scoarța de culoare albă vie, strălucitoare (Betula alba). 3 (Îc) ~-negru Specie de mesteacăn cu scoarța de culoare brună (Betula carpatica). 4 (Îc) ~-mic Specie de mesteacăn, arbust înalt până la un metru, care crește în regiunile alpine (Betula humilis). 5 (Îc) ~-pitic Specie de mesteacăn, arbust înalt până la o jumătate de metru (Betula nana). 6 (Îc) ~-pufos Specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarța albă sau brună-cenușie, cu pete albe Si: mestecănaș (2) (Betulapubescens). 7 (Reg; îe) A-i ieși (cuiva) mestecenii A încărunți. 8 Lemn de mesteacăn (1-3, 6). 9 Crengi flexibile de mesteacăn (1-6). 10 (Bot, Olt) Oțetar. 11 (Bot; reg) Salcâm. 12 (Reg) Cal de culoare albă. 13 (Trs; art.) Vânt care bate dinspre nord.

MESTEÁCĂN, mesteceni, s. m. Arbore cu coajă albă, cu frunze de un verde-cenușiu, cu rămurele flexibile plecate în jos; crește în regiunile de deal și de munte (Betula verrucosa). O pădure tînără de mesteceni, în care deodată parcă se făcea lumină. SADOVEANU, O. VII 57. Mesteacănul de la poartă își răsucea frunzele argintii la răsufletul vîntului. C. PETRESCU, S. 227. Pădurile de brad și de mesteacăn ale Rusiei. ODOBESCU, S. III 33. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. Pe o vatră veche de foc ardeau bucăți mari de mesteacăn. SADOVEANU, O. VIII 171. M-am oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn, CAMIL PETRESCU, U. N. 241.

MESTEÁCĂN ~éceni m. 1) Arbore cu scoarța albă, cu frunze argintii și cu lemnul moale, care crește în țările cu climă temperată și rece. 2) Lemnul acestui copac. /<lat. mastichinus

mesteacăn m. arbore ce crește în pădurile noastre și e însemnat prin albeața coajei sale (Betula verrucosa). [Tras din mesteca: în unele locuri, țăranii mestecă în gură mugurii cei dulci ai arborelui].

mesteácăn n., pl. ecenĭ (mgr. mastihinos, de lentisc, d. mastíhi, mastică, lentisc, sacîz, pin aluz. la mirosu cojiĭ de mesteacăn și a uleĭuluĭ scos din ĭa. Cp. cu strachină). Un arbore de munte cu coaja albă strălucitoare care se jupoaĭe singură pin unele locurĭ (betúla): stînd supt mestecenĭ (Sadov. VR. 1928, 1, 41). – Și măstác (Bas.). – Din coaja luĭ se scoate, pin destilare, dohotu, un uleĭ care dă peliĭ ruseștĭ mĭrosu eĭ caracteristic. Partea albă a cojiĭ are proprietățĭ amare și astringente.

mesteac sm vz mesteacăn

mesteacăl sm vz mesteacăn

mesteácăn s. m., pl. mestéceni

mesteácăn s. m., pl. mestéceni

mesteacăn, pl. mesteceni

mesteacăn, -teceni.

MESTEÁCĂN s. (BOT.) 1. (Betula verrucosa) (livr.) betulă. 2. mesteacăn pufos v. mestecănaș.

MESTEACĂN s. (BOT.) 1. (Betula verrucosa) (livr.) betulă. 2. mesteacăn pufos (Betula pubescens) = mestecănaș.

mesteácăn (mestéceni), s. m. – Arbore cu scoarța albă (Betula alba). Lat. mastichinus, din gr. μαστίχινος (Candrea, Conv. Lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089; Iordan, Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu, Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a fost comparată cu masticul, gr. μαστίχη. Dificultatea trecerii -ci- › -că-, care s-a explicat printr-o analogie cu cearcăn și leagăn, dispare dacă se pornește de la un *mestecen, după al cărui pl. mesteceni, s-a reconstituit sing. actual, prin analogie cu seamăn, semeni, țeapăn, țepeni etc. Etimoanele sl. mŭstŭ „must” (Cihac, II, 193), sau mesteca (Domaschke 78) nu par posibile, ca și originea anterioară indoeurop. (Lahovary 338). Der. mestecănaș, s. m. (varietate de mesteacăn, Betula pubescens); mestecăniș, s. n. (pădure de mesteceni).

MESTEÁCĂN (lat. mastichinus) s. m. Arbore forestier și ornamental din familia betulaceelor, înalt până la 25 m, cu scoarță albă netedă în stadiul tânăr și negricioasă, crăpată la arborii bătrâni, frunze romboidale și flori unisexuate, grupate în amenți (Betula pendula); fructele samare sunt mici, prevăzute cu două aripioare. Lemnul moale, elastic, putrezește ușor la umezeală; este folosit la furnire și placaje, la fabricarea schiurilor și a paturilor de armă. Scoarța este foarte bogată în tanin. Frunzele, mugurii și scoarța au utilizări în medicina umană și veterinară. ◊ M. pitic = specie de m. având înălțimea până la un metru (Betula nana).

BETULA L., MESTEACĂN, fam. Betulaceae. Gen care cuprinde peste 45 specii. Unele înfloresc o dată cu înfrunzirea, altele înainte de înfrunzire. Flori unisexuat-monoice, dispuse în amenți masculi sau femeii. Arborii și arbuștii au ramuri lungi, pletoase și scoarță albă, netedă care se desface în foi subțiri. Frunze (apar primăvara devreme) simple, pețiolate, serate, crenate sau lobulate, cu nervațiuni complet-penate. Fruct, achenă sau samară.

Betula albo-sinensis Burk. Arbore de cca 10-25 m înălțime. Scoarța lucioasă, galbenă- oranj. Frunze (cca 6 cm lungime) ovate, partea superioară galbenă-verde, iar cea inferioară mai deschisă. înflorește vara. Flori (cca 4 cm lungime) gri.

Betula nana L. Arbust înalt de cca 1 m, cu lujeri subțiri, tomentoși. Frunze subrotunde, cm lungime și 2 cm lățime, crenate, verzi-închis pe partea superioară, toamna roșii. Amenții apar primăvara, drepți.

Betula pendula Eoth (syn. B. alba L.; B. verrucosa Ehrh.). Arbore cu înălțimea de 15-25 m, mai rar arbust. înflorește primăvara. Florile, unisexuat-monoice, atît cele mascule cît și cele femele sînt dispuse în amenți cilindrici, pendenți. Fructul, o samară cu două aripioare. Frunze (cca 6 cm lungime) subțiri, romboidal-triunghiular-ascuțite, netede, dublu-serate pe margini, glabre, pețiolate. Ramuri numeroase, subțiri, glabre, cu lujeri pendenți, lucitori, flexibili, cu lenticele numeroase, albicioase. Scoarță albă-argintie și netedă în tinerețe, cu periderm ce se exfoliază în fîșii circulare (Pl. 12, fig. 72).

Betula pubescens Ehrh. (syn. B. odorata Bechst.). Arbore (cca 20 m), deseori rămîne arbust.înflorește primăvara. Flori femele așezate, la început, în amenți drepți, apoi devin pendenți ca și cei masculi. Bracteele amenților au lobii laterali îndreptați înainte, colțu- roși. Fructul, samară. Frunze (cca 3 cm lungime) rombic-ovate sau ovate, compacte, aspre, baza rotunjită sau cordată, pe partea inferioară pubescente, pe cea superioară la început cu peri moi apoi devine glabră, cu pețioli pubescenți, cca 3 cm lungime. Ramurile și lujerii au creștere erectă. Lujerii plantelor tinere pubescenți, fără verucozități. Scoarță albă, foarte rar crapă la maturitatea plantei. Coroană nepletoasă, dar larg răsfirată. Rezistă la umbrire.