gogă¹ sf [At: DA ms / V: goga, goge / Pl: ? / E: ns cf alb goge] (Reg) Personaj imaginar cu care se sperie copiii Cf baubau, cana.

gogă² sf [At: PAMFILE, J. II, 336 / V: goagă / Pl: ~ogi / E: mg gogó] (Reg) 1 Miez de nucă verde. 2 (îcs ) În gogi Joc de copii nedefinit mai îndeaproape Cf de-a poarca. 2 Partea de sus a cuptorului. 3 (D. persoane; îe) A sta ~ A sta ghemuit de frig sau boală.

gogă f. V. gogoriță. [Vorbă din graiul copiilor].

gogă f. Mold. nucă cojită. [Vorbă din graiul copiilor (cf. fr. coque de noix)].

gugă sf vz gogă¹

glúgă și gúgă f., pl. ĭ (bg. gugla, glugă, kukla, păpușă, d. ngr. kúkla, păpușă, lat. cuculla, glugă; ung. rut. gluga, germ. gugel. V. cuculion, cucă, gugĭ. Bern. 1, 640). Învălitoare de postav care se pune peste pălărie orĭ peste căcĭulă cînd ploŭă saŭ ninge, numită și gugĭ saŭ capișon. Piramidă de cocenĭ (strujenĭ), de nuĭele ș. a., numită în Munt. și ciucă și cuclă (Răsadu, 1, 62).

gógă (-gi), s. f. – 1. Nucă. – 2. Baubau, sperietoare. Creație expresivă, cf. cocă. Coincide cu alte formații de același tip, ca alb. gogë „baubau”, mag. gogó „nucă”; este interesantă coincidența cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boabă, fruct rotund” și de „fantasmă”. Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost), cf. coc față de cocă. După DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiară de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 și Pușcariu, Lr., 265 îl pun în legătură pe gogă cu alb. Caracterul expresiv al acestor formații a fost indicat încă de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. După Lahovary 330 sînt cuvinte anterioare indoeurop. Der. goagă, s. f. (popic, bilă); gogea, s. f. (bulgăre de sare gemă); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevușcă, pește mărunt); gogi, vb. (a curăța de nuci); goglează (var. gogle(a)z), s. f. (coajă, pieliță; talaj; bagatelă), pentru a cărui der. cf. cocleț (primul sens pare a fi în legătură cu gogi, al doilea cu gogoașe „minciună”; DAR menționează mag. goklesz „inutil”, care ar putea deriva din rom.); gogleț, s. m. (prost, tont), cf. mag. gágó (DAR crede că mag. e sursa cuvîntului rom.) ngr. γεγές, alb. gegë „albanez din nord”; gogoloș (var. boboloș), s. n. (grunz, bulgăre), cf. cocoloș; gogon, s. n. (boabă; bilă, obiect rotund în general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogoneț, adj. (gogonat; umflat; exagerat, ieșit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de roșie); gogoroană, s. f. (Trans., bomboană); gogoriță, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasă, s. f. (sperietoare, baubau); gorgună (var. gorgoană), s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzică orientală) și acesta de origine necunoscută (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incertă); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvîntului anterior și în același timp reduplicare expresivă de la goni, al cărui sens primar trebuie să fi fost „a da dracului”; gojgar, s. n. (groapă), a cărui der. nu este clară, dar. cf. goagă, goță, s. f. (Trans., sperietoare); goțoi, s. m. (Trans., mască ce se scoate în procesiunea de Sfîntul Gheorghe). – Cf. gogoașe, gogoman, gurgui.

gógă s.f. (reg., înv.) 1. nucă cojită. 2. gogoriță.

gógă, gogi, s.f. – 1. Conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului (la Vergel). 2. Sperietoare de noapte pentru copii (Hotea, 2006). 3. În expr. a sta gogă = a sta pe vine (ALRRM, 1969: 140; Borșa). ♦ (onom.) Gog, Goga, nume de familie (146 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cuvânt autohton (Philippide, Rosetti), cf. alb. gogë „bau-bau”.

gógă, gogi, s.f. – 1. Conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului (la Vergel). 2. Sperietoare de noapte pentru copii (Hotea 2006). – Cuvânt autohton, cf. alb. gogë „bau-bau” (Rosetti 1962, Brâncuși 1983).