ebioníți s. m. pl. Erezie și sectă iudaizantă rigoristă din sec. 1 d. Hr., existentă în Palestina transiordaniană, având două ramuri: unii recunoșteau nașterea miraculoasă a lui Iisus Hristos, alții îl socoteau fiul lui Iosif și al Mariei, renegându-i divinitatea. Ambele ramuri respectau legea mozaică, cinstind însă numai Evanghelia după Matei, în limba aramaică, și respingând toate epistolele sf. apostol Pavel, pe care-l socoteau apostat. – Din ebr. ebjonim „sărac”.