CEH, -Ă, cehi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Cehiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Cehiei sau cehilor (1), privitor la Cehia ori la cehi; cehesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de cehi (1), făcând parte din ramura apuseană a limbilor slave. – Din ceh. čech. Cf. sl. cĕhŭ.

ceh, ~ă [At: LET. I, 89/27 / Pl: ~e și (înv) ceși / E: vsl чехоу] 1-4 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază sau este originară din Cehia. 5-8 a Care aparține sau se referă la Cehia sau la populația ei. 9 sf Limbă vorbită de cehi (1), făcând parte din ramura apuseană a limbilor slave.

CEH, -Ă, cehi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Cehiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Cehiei sau populației ei, privitor la Cehia sau la populația ei; cehesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de cehi (1), făcând parte din ramura apuseană a limbilor slave. – Din ceh. čech. Cf. sl. cĕhŭ.

CEH¹, -Ă, cehi, -e, adj. Care aparține cehilor, care este originar sau vine din Republica Cehoslovacă. Limba cehă este o limbă slavă de vest.

CEH, -Ă, cehi, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Cehiei (p. ext. Cehoslovaciei) sau populației ei, privitor la Cehia (p. ext. la Cehoslovacia) sau la populația ei. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Cehiei (p. ext. a Cehoslovaciei). – Ceh. čech.

CEH, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Cehia. ◊ (s. f.) limbă din ramura apuseană a limbilor slave, vorbită de cehi. (< germ. tschechisch)

CEH² ~ă (~i, ~e) Care aparține Cehiei sau populației ei; din Cehia. /<ceh. țech

CÉHĂ f. mai ales art. Limba cehilor. /<ceh. țech

ceh adj. m., s. m., pl. cehi; adj. f., s. f. céhă, pl. céhe

ceh s. m., adj. m., pl. cehi; f. sg. céhă, pl. céhe

ceh, cehă adj.

céhă (limbă) s. f., g.-d. art. céhei

céhă (limba) s. f., g.-d. art. céhei

CEH adj. cehesc. (Populație ~.)

CEH adj. cehesc. (Populație ~.)

CÉHĂ s. f. (< ceh, čech, cf. sl. cehu): limbă slavă din grupul occidental, vorbită de populația din cadrul R. Cehia, de cehii din Austria și din America de Nord și de cei 6000 de cehi din România. Este una din cele șase limbi slave care folosesc alfabetul latin (alături de polonă, sârba lusaciană, slovacă, croată și slovenă). Accentul în această limbă stă pe prima silabă (ca în slovacă și sârba lusaciană); ea face distincție între vocale scurte șt vocale lungi. Elemente de limbă c. veche sunt cunoscute din documentele de slavă veche din Moravia, dar primele atestări datează din secolul al XIII-lea și sunt scrise în alfabet latin. La baza limbii literare cehe, formată încă din secolul al XV-lea, stă dialectul din regiunea Praga, folosit în scrierile sale de marele reformator ceh Jan Hus. Ocupația germană de acolo a întârziat cultivarea limbii c. și a favorizat scindarea c. vorbite în trei mari grupuri de dialecte, puternic diferențiate între ele: dialectele morave, dialectele boeme și dialectele sileziene. În secolul al XIX-lea, limba c. a fost promovată de burghezia națională în învățământul de toate gradele, eliminându-se în mod conștient cuvintele germane din aspectul ei literar și înlocuindu-se cu cuvinte cehe arhaice. S-a ajuns astfel la o diferențiere de ordin lexical între c. vorbită de popor și c. literară. Existența unor elemente lexicale cehe în limba română și a unor elemente lexicale române în limba cehă – pe baza vecinătății istorice statale dintre cele două popoare – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență cehă asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii cehe (v. influénță).