capắŭ, V. copoŭ.

căpắu (reg.) s. m., art. căpắul; pl. căpắi, art. căpắii

căpău s. m., art. căpăul; pl. căpăi, art. căpăii

căpắu, s.n. – v. capău („copoi”).

căpắu, s.m. – v. capău.

căpắu, s.n. – v. capău.

capắu, căpăi, (căpău), s.n. – (reg.) Câine de vânătoare, copoi (ALR, 1961: 663): „Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i” (Bârlea, 1924, II: 162); „Îi căpău negru și se făcea iar om până-n cântatul cocoșilor” (Bilțiu, 1999: 301). ♦ (onom.) Căpăi, poreclă pentru locuitorii din Libotin. – Var. a lui copoi (< magh. kopó „copoi”) (Scriban, DEX, MDA).

capắu, căpăi, (căpău), s.n. – Câine de vânătoare, copoi (ALR 1961: 663): „Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i” (Bârlea 1924 II: 162); „Îi căpău negru și se făcea iar om până-n cântatul cocoșilor” (Bilțiu 1999: 301). – Din magh. kopó „copoi”, germ. Kapaun „clapon”.