cancéu sn vz cancioc

cancéŭ n., pl. eĭe (ung. kancsó. V. borcan). Trans. Cană mare de scos vin. Canciog. – Și cînceu.

CANCÉU s. v. cană, cancioc, căuș, urcior.

canceu s. v. CANĂ. CANCIOG. CĂUȘ. URCIOR.

cancéu, canceauă, s.n. – (reg.) Cană mare din ceramică sau sticlă pentru lichide: „Pe masă canceu cu vin, / Lângă el paharu plin” (Bilțiu, 1996: 387). – Din magh. kanczó „carafă, cană” (Scriban, MDA).

cancéu, canceauă, s.n. – Cană mare din ceramică sau sticlă pentru lichide: „Pe masă canceu cu vin, / Lângă el paharu plin” (Bilțiu 1996: 387). – Din magh. kanczó „carafă, cană”.

CANCEU (< magh.) s. n. Cană de ceramică smălțuită și decorată, înaltă, cu gîtul strîmt, cu buza largă și cu mîner; răspîndită în Transilvania.