BUIGUI vb. (Mold.) 1. A vorbi alandala. L-au învățat să creadză întru Hristos și să nu mai dzîcă că-i năroc și cealea ce-a să pață omul, cum buiguia întîi. DVS, 154^r. Și altele cîte buiguiaște, tuturor sînt știute. CANTEMIR, HR. 2. A aiura, a delira, a rătăci cu mintea; a (se) zăpăci, a (se) ului, a (se) năuci, a (se) buimăci. A: Îi părea că doară visadză sau buiguiaște. DVS, 76^v. S-au mirat și s-au buiguit tiranul. DOSOFTEI, VS. Pre muritori buiguiești, îmbeți și nebunești. CANTEMIR, IST. ◊ Fig. Cînd mădularele buiguiesc, lipsa crierilor arată. CANTEMIR, IST. // B: Și va buiugui asupra mea sufletul mieu. BIBLIA (1688). Variante: buiugui (BIBLIA, 1688). Etimologie: magh. bolyo(n)gni „a rătăci”. Vezi și buiguire, buiguit¹, buiguit², buiguitor, buiguitură. Cf. brodi (2), îngăima (1); cebălui, hămei. verb

buiguì v. a vorbi aiurea, a spune vrute și nevrute. [Origină necunoscută].

BUIUGUI vb. v. buigui. verb

buiguí, vb. intranz. – v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).

buiguí, vb. intranz. – v. bâigui.