bărdácă sf vz bardac

BĂRDÁCĂ, bărdace, s. f. (Munt., Mold.) Cană mică de pămînt, cu toartă, de obicei mai strîmtă la gură și smălțuită, din care se bea de obicei apă, lapte etc. Dac-ar fi cineva să-mi dea și mie... o bărdacă de apă de izvor să beau, ți-aș arăta și eu cine sînt. ISPIRESCU, L. 263. Anca (cu o bărdacă de apă): Ține, Ioane. CARAGIALE, O. I 269. Cînd s-au așezat iar la masă, Abu-Hasan a luat o bărdacă, a umplut-o cu vin. CARAGIALE, O. III 63. – Variante: bardácă (POPESCU, B. IV 138) s. f., (rar) bărdác s. n.

BĂRDÁCĂ, bărdace, s. f. 1. Cană mică de pământ cu toartă, din care se bea apă, lapte etc. 2. Varietate indigenă de prune lunguiețe și puțin strangulate spre coadă. – Tc. bardak.

BĂRDÁCĂ ~ce f. 1) Fructul bărdacului. 2) pop. Cană mică (de lemn sau de lut), strâmtă la gură, folosită pentru băut. /<turc. bardak

bardácă s.f. v. bărdacă.

BARDÁCĂ s. f. v. bărdacă.

BĂRDÁC s. n. v. bărdacă.

bardacă f. cană mică, ulcea cu toartă de băut apă. [Turc. BARDAK].

bardace f. pl. soiu de prune cu gât (Prunus insititia). [Lit. prună în formă de bardacă sau de urcior].

bărdácă¹/bărdác² (cană) s. f. / s. n., pl. bărdáce

bărdácă² (prună) s. f., g.-d. art. bărdácei; pl. bărdáce

bărdácă s. f. /bărdác s. n. (vas mic de pământ), pl. bărdáce

bărdácă (prună) s. f., g.-d. art. bărdácei; pl. bărdáce

bardacă, pl. bardace

bărdácă (-ce), s. f. – 1. Ulcică. – 2. Varietate de prună. – var. bărdac, bardac(ă). Megl. bărdac. Tc. bardak (Moklosich, Fremdw., 77; Șeineanu, II, 38; Lokotsch 230; Ronzevalle 43), cf. cuman. bardac (Kuun 123), bg. bardak. Sensul 2 apare și în tc.