ARBÍU, arbíe, s. n. Vergea cu care în trecut se curăța sau se încărca pușca. – Din tc. harbi.

arbíu sn [At: POLIZU / V: -ir, arghir, alibiu² / Pl: ~ie / E: tc harbi] (Înv) Vergeaua cu care se curăța sau se încărca pușca.

ARBÍU, arbie, s. n. Vergea cu care în trecut se curăța sau se încărca pușca. – Din tc. harbi.

ARBÍU, arbie, s. n. Vergea cu ajutorul căreia se încărca și se curăța altădată pușca. – Tc. harbi.

arbiu n. 1. vărguța cu care se încarcă un pistol sau o pușcă; 2. bățul ce se pune în țeava pușcociului (un joc de copii): se împinge cu arbiul ISP. [Turc. HARBI].

arbíŭ n., pl. urĭ și e (turc. harbi, bg. sîrb. arbiĭa). Munt. Mold. Rar azĭ. Huludeț (piston) de curățat țeava și de bătut încărcătura în puștile de sistema veche saŭ în pușcoace. V. vargă, vergea.

arbíu (înv.) s. n., art. arbíul; pl. arbíe

arbíu s. n., pl. arbíe

ARBÍU s. 1. vargă, vergea. (Cu ~l se curăța odinioară țeava puștii.) 2. (reg.) climpuș, (prin nordul Transilv.) puștoc. (~ la pușcoci.)

ARBIU s. 1. vargă, vergea. (Cu ~ se curăța odinioară țeava puștii.) 2. (reg.) climpuș, (prin nordul Transilv.) puștoc. (~ la pușcoci.)

arbíu (arbíe), s. n. – (înv.) Vergea de curățat arme de foc. Tc. harbi (Șeineanu, II, 23; Lokotsch 823); cf. alb. harbi, bg., sb. arbija.