amfimácru sn [At: DEX² / Pl: ~re / E: fr amphimacre] Unitate ritmică în retorica antică formată din trei silabe, prima și ultima lungi, cea din mijloc scurtă.

AMFIMÁCRU s.m. Picior de vers format din trei silabe, dintre care prima și ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurtă. [Cf. fr. amphimacre, lat. amphimacrus, gr. amphimakros].

AMFIMÁCRU s. m. picior de vers dintr-o silabă scurtă încadrată de două lungi (neaccentuate). (< fr. amphimacre)

amfimácru (-ma-cru) s. m., art. amfimácrul; pl. amfimácri, art. amfimácrii

amfimácru s. m. (sil. -cru), art. amfimácrul; pl. amfimácri, art. amfimácrii

amfimacru (< gr. ἀμφίμαϰρος, de la ἀμφί, „de ambele părți” și μαϰρός, „mare”, „lung”), picior (1) metric alcătuit dintr-o silabă scurtă între două lungi. E inversul amfibrahului*. Ex. – U -. Sin. cretic.