ALELÉI interj. (Popular) Exclamație care precedă o invocație, exprimînd un sentiment de mînie sau de părere de rău. Alelei, boieri hapsîni, Face-v-ar vîntu țărîni! Că ați fost pînă mai ieri Mari și tari peste averi. DEȘLIU, M. 63 Alelei, hoț de copil, tu cu oile mi-ai păscut iarba, iar eu îți voi mînca capul. BOTA, P. 46. Alelei, tu, Costco, frate, Spune-ne ce gînd te bate? COȘBUC, P. I 130. Alelei, murguleț mic... De-ai putea la bătrînețe, Cum puteai la tinerețe! ALECSANDRI, P. P. 73. ♦ Exclamație de entuziasm. Alelei! pentru tîrnăcoape și seceri. Pentru marea poftă de viață, Pentru aceste proaspete petreceri, Pentru avînturi și pentru întreceri, Pentru sculatul de dimineață! DEȘLIU, G. 19.

ALELÉI interj. Exclamație (precedând o invocație) care exprimă mânia, părerea de rău sau entuziasmul.

ALELÉI interj. (se folosește pentru a exprima mirare, ciudă, mânie sau părere de rău). [Sil. -lei] /Orig. nec.

alelei! int. strigăt de chemare, de îmbărbătare sau de compătimire: alelei! murguleț mic! POP. [V. aleu].

ALÉI interj. v. alelei.

ALÉI interj. V. alelei.

ALÉI interj. pop. v. ALELEI.

aléĭ și eléĭ, aleléĭ și eleléĭ interj. de mirare, teamă și regret: Aleĭ, Doamne, ce vorbești! Aleleĭ, să nu-ĭ lăsațĭ! Aleleĭ pe cînd eram om întreg de mă luptam! (vgr. eleleû, strigăt de luptă; bg. elele, sîrb. lela, rus. vsl. óle). V. și aoleo.

aleléi/aléi (pop.) interj.

aleléi/aléi interj.

!alei (pop.) interj.