acaț sm [At: POLIZU / V: (reg) ~ău, ~ie, acățiu, arcăț / Pl: ~i / E: mg akác] (Bot; reg) Salcâm (Robinia pseudoacacia). corectată

ACÁȚ, acați, s. m. (Regional; și în forma acațiu) Salcîm. Seamănă la frunze, floare și păstăi foarte mult cu acațiul. MARIAN, O. I 170. – Variantă: acáțiu s. m.

ACÁȚ, acați, s. m. (Reg.) Salcâm. [Var.: acáțiu s. m.] – Magh. akác.

ACÁȚ ~i m. reg. Arbore cu tulpina înaltă, cu coroană rară și ramuri spinoase, cu frunze compuse și flori albe sau galbene grupate în ciorchine; salcâm. /<ung. akác

acaț m. Tr. V. acacia. [Ung. AKÁTZ].

acațắu sm vz acaț

acație^[1] sm^[2] vz acaț

acățíu sn vz acaț^[1]

arcắț sm vz acaț corectată

acáț (reg.) s. m., pl. acáți

acáț s. m., pl. acáți

ACÁȚ s. v. salcâm.

acaț s. v. SALCÎM.

acáț, acați, s.m. (acăț) – (reg.; bot.) Arbore cu flori albe, mirositoare, dispuse în ciorchine; salcâm (Robinia pseudacacia). A fost introdus în România după 1750. Lemnul e utilizat în construcții și pentru foc. Util ca și gard viu. ♦ (med. pop.) Florile uscate și sfărâmate se puneau pe rănile provocate de arsuri. Ceaiul din flori de salcâm se folosea contra tusei, nădușelii și durerilor de piept (Butură, 1979). Mierea de salcâm este folosită pentru calmarea tusei, în afecțiuni gastrice și în tratamentul nevrozelor. – Din magh. akác „salcâm” (DEX) < germ. Akazie < lat. accacia.

acáț, -i, s.m. (acăț) – (bot.) Salcâm (Robinia pseudacacia). Arbore originar din America de Nord. Este cultivat în scop decorativ. (Med. pop.) Florile uscate și sfărâmate se puneau pe rănile provocate de arsuri. Ceaiul din flori de salcâm se folosea contra tusei, nădușelii și durerilor de piept (Butură 1979). – Din magh. akac (DEX), cf. germ. Akazie (< lat. accacia).