ABSOLUȚIÚNE, absoluțiuni, s. f. 1. Iertare de pedeapsă a unui acuzat când fapta imputată nu este prevăzută de lege sau când săvârșirea ei a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor, dată de obicei de papă². [Pr.: -ți-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.

absoluțiune sf [At: DA / V: ~ție / P: ~ți-u~ / Pl: ~ni / E: fr absolution, lat absolutio] Iertare a păcatelor acordată, de obicei, de papă.

ABSOLUȚIÚNE, absoluțiuni, s. f. 1. Iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputat nu este prevăzut de lege sau când săvârșirea lui a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor, dată de obicei de papă². [Pr.: -ți-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.

ABSOLUȚIÚNE s.f. 1. Scutire, iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputabil nu este prevăzut de lege sau când săvârșirea lui a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor (dată de obicei de către papă). [Pron. -ți-u-. / cf. lat. absolutio, fr. absolution].

absoluțiúne s. f. 1. absolvire (2). 2. iertare a păcatelor (de către papă). (< fr. absolution, lat. absolutio)

ABSOLUȚIÚNE ~i f. 1) Iertare de pedeapsă a unui acuzat. 2) Iertare a păcatelor (de către preot). /<lat. absolutio, ~onis

absoluți(un)e f. iertarea păcatelor (la Catolici).

*absoluțiúne f. (lat. absolútio, -ónis V. soluțiune). ĭertare, remisiune. Absolvare, terminarea unuĭ studiŭ, uneĭ învățăturĭ. – Și -uție.

absoluție sf vz absoluțiune

absoluțiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. absoluțiúnii; pl. absoluțiúni

absoluțiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. absoluțiúnii; pl. absoluțiúni