ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. (Jur.) Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. (Înv.) Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

absolutoriu, ~ie [At: MAIORESCU, CR. II, 133 / Pl: ~ii / E: lat absolutorius, ger Absolutorium] 1 a (înv) Care atestă terminarea studiilor. 2 sn (Trs; liv) Certificat de absolvire a unei școli superioare.

ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj., s. n. 1. Adj. (Jur.) Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. (Livr.) Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

ABSOLUTÓRIU, -IE adj. Care absolvă, iartă un delict, un păcat etc. // s.n. Certificat, adeverință de absolvire a unei școli superioare. [Pron. -riu. / cf. lat. absolutorius, fr. absolutoire, germ. Absolutorium].

absolutóriu, -ie I. adj. care iartă un delict, un păcat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligație. 2. act de absolvire a unei școli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

*absolutóriŭ, -ie adj. (lat. absolutorius). De absoluțiune, de achitare, de ĭertare: scrisoare absolutorie. S. n. Trans. Sec. 19 (după germ. absolutorium, lat. absolutorium, medicament suveran). Certificat de absolvire.

absolutóriu² (înv.) [riu pron. rĭu] s. n., art. absolutóriul; pl. absolutórii, art. absolutóriile (-ri-i-)

absolutóriu s. n. [-riu pron. -riu], art. absolutóriul; pl. absolutórii, art. absolutóriile (sil. -ri-i-)