ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m. 1. (Adesea peior.) Persoană aparținând unui ansamblu de popoare originare din nord-vestul Indiei, care au migrat și în nordul Africii și, ulterior, și în cele două Americi, diferențiindu-se în mai multe grupuri și ducând o viață seminomadă și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. (Adesea peior.) Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet injurios dat unei persoane cu un comportament necivilizat. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbește o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

țigan, ~ă [At: (a. 1385) DERS / V: (îvr) a~ sm / E: vsl циганиы] 1 smf (Adesea cu determinări care indică ocupația sau modul de viață) Persoană care face parte dintr-o populație originară din India (vorbind o limbă indoeuropeană) și răspândită în Europa și în alte părți ale lumii Si: rom¹. 2 smp Populație alcătuită din țigani (1) Si: rom¹. 3 sm (Reg; gmț) Luna ~ilor Februarie. 4 sm (Mol; îcs) Când se duc ~ii la lemne Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 5 sm (Mol; îacs) Melodie după care se execută țiganul (4). 6 sm (Trs; îs) În ~ Numele unui joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 7 sm (Ent; reg; îc) ~-de-pământ Scripcar (Saperola carcharias). 8 sm (Îe) A arunca moartea în ~i A arunca vina pe altul și nu pe adevăratul vinovat. 9 sm (Îe) Povestea (sau vorba) ~ului Formulă cu care vorbitorul introduce o expresie, o zicătoare, un proverb Si: cum se zice, vorba ceea, vorba ăluia, povestea cântecului. 10 sm (Îe) A se îneca ca ~ul la mal A eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. 11 sm (Îe) A se duce unde a dus mutu iapa și ~u cârlanu A se duce foarte departe. 12 sm (Îe; cu aluzie la faptul că miercurea este zi de post) A nimeri (sau a brodi) ca ~ul miercurea la stână A nimeri într-un loc în momentul cel mai neprielnic. 13 sm (Îe) A se îndesa ca ~ul la praznic A se înghesui foarte tare unde e rost de mâncare și băutură fără plată. 14-15 sm (Îe) A se muta (sau a umbla) ca ~ul cu cortul (sau ca ~ul de laie cu cortul în spinare) A se muta, a umbla din loc în loc. 16-17 sm (Îae) A fi nestatornic. 18 sm (Îe) A-și da în petic ca ~ul A-și da pe față, fără voie, anumite cusururi, vicii. 19 sm (Fam; îae) A-și da arama pe față. 20 smf Persoană, mai ales țigan (1), care practică una din ocupațiile obișnuite ale țiganilor (fierar, lăutar, căldărar, cărbunar, zidar etc.). 21 sm (Îe) A fi deprins (cu nevoile) ca ~ul cu scânteile (sau scânteia), a fi învățat (la ceva) ca ~ul cu ciocanul Se spune despre cei ce înfruntă în viață multe greutăți și necazuri. 22 sm (Îe) A-i fi milă ca ~ului de pilă A nu avea milă deloc. 23 smf Epitet pentru o persoană brunetă. 24 smf Epitet pentru o persoană cu înfățișare urâtă. 25 smf Epitet pentru o persoană cu apucături rele. 26 a Care aparține țiganilor (1) Si: țigănesc (1). 27 a Privitor la țigani (1) Si: țigănesc (2). 28 a De țigan (1) Si: țigănesc (3). 29 sm (Reg) Cal. 30 sm (Reg) Câine. 31 sf (Reg) Varietate de struguri cu boaba neagră. 32 sf (Orn; reg) Vrabie (Passer domesticus). 33 sm (Iht; reg) Pește-lup (Aspius aspius). 34 sm (Iht; reg) Guvid (Gobius lacteus). 35 sm (Ent; reg) Numele unei insecte cu corpul negru, cu dungi albe pe spate, care, când e atinsă, scoate un țârâit specific, probabil țigănaș. 36 smp (Ban; în legătură cu verbe ca „a ploua”, „a ninge”, „a pica”) Măzăriche. 37 smp (Trs) Bucăți mici de funingine care se ridică în aer de la paiele cu care se pârlește porcul. 38 sm (Reg) Bucată mică de teren, în formă de triunghi, ce rămâne nearată Si: clin¹ (2), ic. 39 sm (Reg) Petec de pământ nearat între două brazde Si: greș² (12).

ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m. și f. (Rar la feminin) 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din India (vorbind o limbă indo-europeană), astăzi răspîndită în mai toate țările Europei și trăind în unele părți încă în stare seminomadă. Țiganii, drumeții cei veșnici, ei sînt! Cu ochii de fulger, cu pletele-n vînt... Ei arși sînt de soare, de vînturi bătuți. COȘBUC, P. I 143. Dar romînul cu-a sa mînă rumpe lanțul de robie, Și țiganul, liber astăzi, se deșteaptă-n fericire! ALECSANDRI, P. I 200. Răzvan-vodă era născut în Moldova dintr-un tată țigan și o mumă moldovancă. BĂLCESCU, O. I 339. Pe su' mînă Că-i rumînă. Pe sugeană Că-i țigană. MAT. FOLK. 930. Plac, nu-ți plac, Dar țiganele moarte-ți fac. ib. 931. ◊ Țigan de laie v. laie. Țigan de șatră v. șatră. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul, nu pe adevăratul vinovat. (A se muta) ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des, a fi nestatornic, a nu se stabili într-un anumit loc. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși ceva tocmai la sfîrșit, a-și da în petic tocmai la urmă. ♦ (Adjectival) Țigănesc. Ca să poată mai cu plăcere Călători țiganele gloate. BUDAI-DELEANU, Ț. 105. 2. Compus: (popular) calea-țiganului = calea lactee. 3. Persoană, mai ales din populația țiganilor, care practică una din ocupațiile obișnuite ale acestora; (în special) lăutar, fierar. Petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, țiganii, femeile și huietul; petrecerea noastră e gîndul posomorît. RUSSO, S. 23. Zi, țigane, pînă mîne, Că mîndruți-i pare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. ◊ Expr. Este învățat ca țiganul cu ciocanul, se spune despre cei deprinși cu nevoile. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține (marfă, meșteșug etc.). 4. Denumire dată unei persoane brunete, oacheșe. 5. Om cu apucături rele (care nu se sfiește să cerșească, să se tocmească). Ba ici-colea mai vedem și cîte un om mai țigan decît toți țiganii. RETEGANUL, P. I 59. L-am potcovit bine... De nu cumva s-ar răzgîndi; dar parcă nu era țigan să-ntoarcă. CREANGĂ, P. 41. Celui care tot cere, de multe ori se zice: tare-i țigănos; îi țigan din cale-afară. ȘEZ. II 47.

țigán adj. m., s. m., pl. țigáni

țigán s. m., adj. m., pl. țigáni; f. sg. țigánă, pl. țigáne

Țigan sb. m., Țigancă sb. f. (dar: ești un țigan).

ȚIGÁN adj. v. țigănesc.

țigan adj. v. ȚIGĂNESC.