ȘUIERĂTOÁRE, șuierători, s. f. (Rar) Obiect, dispozitiv, fluier care șuieră sau cu care cineva șuieră.

ȘUIERĂTOÁRE ~ f. pop. Jucărie rudimentară, folosită de copii pentru a șuiera; fluierătoare. [Sil. șu-ie-ră-toa-] /a șuiera + suf. ~ătoare

șuĭerătoáre f., pl. orĭ. Est. Fluĭer mic (de metal saŭ de os) întrebuințat la dat semnale în poliție (țignal), în armată, în marină (siflie), la căile ferate ș. a. – În vest fluĭerătoare. V. sirenă.

ȘUIERĂTÓR, -OÁRE, șuierători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Cu un sunet strident, ascuțit; șuierat². ◊ Consoană șuierătoare (și substantivat f.) = consoană sibilantă. 2. Adj. (Despre unele animale, păsări) Care scoate un țipăt, un sunet (ascuțit) specific. 3. Adj. (Despre vânt) Care produce un zgomot puternic și vibrant. 4. S. f. (Reg.) Fluier. – Șuiera + suf. -ător.

șuierător, ~oare [At: NEGRUZZI, S. I, 322 / V: (reg) șuruietoare sf / Pl: ~i, ~oare / E: șuiera + -ător] 1-2 a, av Șuierat² (1-2). 3 a (Înv; îs) Consoană ~oare Consoană sibilantă. 4 a (D. unele animale, păsări, insecte) Care scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. 5 a (Mai ales d. vânt) Care produce un zgomot puternic și vibrant Si: vâjâitor. 6 sf (Mol; Dob) Fluier (1) (de metal, os, lemn etc.).

ȘUIERĂTÓR, -OÁRE, șuierători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Cu un sunet strident, ascuțit; șuierat². ◊ Consoană șuierătoare (și substantivat f.) = consoană sibilantă. 2. Adj. (Despre unele animale, păsări) Care scoate un țipăt, un sunet (ascuțit) specific. 3. Adj. (Despre vânt) Care produce un zgomot puternic și vibrant. 4. S. f. (Reg.) Fluier [Pr.: șu-ie-] – Șuiera + suf. -ător.

șuierătoáre (reg.) s. f., g.-d. art. șuierătórii; pl. șuierătóri

șuierătoáre s. f., g.-d. art. șuierătórii; pl. șuierătóri

ȘUIERĂTOÁRE s. 1. fluierătoare. (Scoate sunete dintr-o ~.) 2. (FON.) sibilantă, siflantă.

ȘUIERĂTOARE s. 1. fluierătoare. (Scoate sunete dintr-o ~.) 2. (FON.) sibilantă, siflantă.