ȘUIERÁT¹, șuieraturi, s. n. Faptul de a șuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care șuieră. – V. șuiera.

șuierat¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 79^r/22 / V: (înv) ~iur~ / Pl: ~uri / E: șuiera] 1 Producere de sunete stridente, ascuțite și prelungi prin suflarea aerului printre buzele întredeschise, printre dinți, printre degetele băgate în gură sau cu ajutorul unui instrument special Si: fluierare (1), șuierătură (1), (rar) șuierare (1). 2 Producere a unui sunet strident, scurt și intens de către unele obiecte, corpuri etc., atunci când se deplasează, se mișcă, se învârtesc sau spintecă aerul cu viteză Si: șuierătură (2), (rar) șuierare (2). 3 Dezaprobare violentă (față de cineva sau de ceva) manifestată prin fluierături Si: huiduire, șuierătură (3), (rar) șuierare (3). 4 Emitere a unei succesiuni melodice de sunete suflând printre buze sau cu ajutorul unui fluier etc. Si: fluierare (3), șuierătură (4), (rar) șuierare (4). 5 (Pex) Intonare a unei melodii fluierând Si: fluierare (4), șuierătură (5), (rar) șuierare (5). 6 (Rar) Producere a unui țipăt ascuțit de către unele animale, păsări, insecte Si: șuierătură, (rar) șuierare (6). 7 Producere a unui zgomot ascuțit și puternic de vânt, furtună, vijelie etc. Si: fluierare (8), șuierătură (7), vâjâire, (rar) șuierare (7). 8-11 Șuierătură (8-11). 12 (Pop; îlav) Pe ~e Fluierând.

șuierat², ~ă a, av [At: POLIZU / Pl: ~ați, ~e / E: șuiera] 1-2 (Care este cu timbrul) strident Si: șuierător (1-2).

ȘUIERÁT¹, șuieraturi, s. n. Faptul de a șuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care șuieră. [Pr.: șu-ie-] – V. șuiera.

ȘUIERÁT¹, șuieraturi, s. n. Faptul de a șuiera. 1. Șuier (1.) Suflările vîntului, care trecea... c-un șuierat ascuțit. BART, S. M. 52. ♦ Zgomot produs de o respirație șuierătoare. Iapa sură... alergînd alăturea cu dînsul, șuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci și mai tare se răpezea. NEGRUZZI, S. I 42. 2. Șuier (2). Freamătul și șuieratul a mii de mii de săgeți. NEGRUZZI, S. I 127. 3. Șuier (3). S-aude un șuierat prelung, care sfîșie ca sfîrcul unui bici liniștea luminoasă a dimineții. Puiu se gîndește: Vine trenul. SADOVEANU, O. III 237. Locomotiva gîfîi și scoase un șuierat asurzitor. DELAVRANCEA, H. T. 81.

ȘUIERÁT ~uri n. 1) v. A ȘUIERA. 2) Sunet caracteristic, scos de o ființă sau de un obiect care șuieră. ~ul vântului. ~ul mierlei. [Sil. șu-ie-] /v. a șuiera

șuierat n. 1. acțiunea de a șuiera: șuieratul șerpilor; 2. sgomot ascuțit: șuieratul gloanțelor.

șuĭerat n., pl. urĭ. Est. Acțiunea de a șuĭera (omu, șerpiĭ, vîntu, gloanțele). Șuĭerătură: am auzit un șuĭerat. – În vest fluĭerat.

șuierát s. n., pl. șuieráturi

șuierát s. n., pl. șuieráturi

ȘUIERÁT s. 1. freamăt, șuier, șuierare, șuierătură, vâjâială, vâjâire, vâjâit, vâjâitură, vuiet, (fig.) geamăt. (~ul vântului.) 2. v. țiuitură. 3. v. fluierătură. 4. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pârâitură, răpăit, șuierătură, țăcăneală, țăcănire, țăcănit, țăcănitură. (Un ~ ritmic.)

ȘUIERAT s. 1. șuier, șuierare, șuierătură, vîjîială, vîjîire, vîjîit, vîjîitură, vuiet. (~ vîntului.) 2. piuit, piuitură, șuierătură, țiuit, țiuitură, vîjîit, vîjîitură, (rar) piuială. (~ glonțului.) 3. fluier, fluierat, fluierătură, șuier, șuierătură. (S-a auzit un ~.) 4. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pîrîitură, răpăit, șuierătură, țăcăneală, țăcănire, țăcănit, țăcănitură. (Un ~ ritmic.)