înierbare sf [At: NOM. MIN. 300 / V: (înv) ~bire / Pl: ~bări / E: înierba] 1 Plantare a unui teren sterp cu iarbă Si: înierbat¹ (1). 2 Acoperire a unui teren cu buruieni Si: înierbat¹ (2). 3 (Mpp) Tratare a unui animal bolnav cu rădăcină de spânz Si: înierbat¹ (3). 4 (Iht; reg) Amețire a peștilor aruncând în apă otravă extrasă din buruieni, amestecată cu momeală Si: înierbat¹ (4). 5 (Înv) Punere a prafului de pușcă, pentru provocarea unei explozii Si: înierbat¹ (5).

înierba [At: DIONISIE, C. 219 / V: (înv; cscj) ~bi / Pzi: ~bez / E: în- + iarbă] 1 vt A semăna iarbă pe un teren sterp. 2 vr A se acoperi cu buruieni. 3 vt (Mpp) A trata o vită cu rădăcină de spânz. 4 vt (Iht; reg) A arunca în apă un fel de otravă extrasă din buruieni, amestecată cu momeală, pentru ca peștii să amețească și să se ridice la suprafața apei. 5 vr (Reg) A se supăra. 6 vt (Înv) A pune praf de pușcă pentru a provoca o explozie.

ÎNIERBÁ, înierbez, vb. I. Tranz. 1. A planta cu ierburi un teren sterp. 2. A mina un loc cu iarbă de pușcă, pentru a produce explozie. Înierbară și locul de la mănăstirea Radului-vodă, cu gînd ca să-i dea foc. ISPIRESCU, M. V. 30. – Pronunțat: în-ier-.

înĭerbéz v. tr. Vechĭ. Umplu cu ĭarbă (praf de pușcă) un zid ș. a. – Și înerbez. Și înĭerbăresc.

!înierbáre (î-nier-/în-ier-) s. f., g.-d. art. înierbắrii; pl. înierbắri

înierbáre s. f. (sil. -ier-), g.-d. art. înierbării; pl. înierbări

!înierbá (a ~) (î-nier-/în-ier-) vb., ind. prez. 3 înierbeáză

înierbá vb. (sil. -ier-), ind. prez. 1 sg. înierbéz, 3 sg. și pl. înierbeáză

ÎNIERBÁ vb. v. spânzui.

înierba vb. v. SPÎNZUI.

înierbá, înierbéz, vb. I (reg.) 1. a trata o vită cu rădăcini de spânz. 2. a arunca peștilor iarbă otrăvitoare, pentru a-i prinde. 3. (refl.) a se supăra, a se mânia. 4. a pune iarbă de pușcă sub un zid pentru a exploda; a mina.