înghițitură sf [At: ANON. CAR. / V: (dial) ~țăt~ / Pl: ~ri / E: înghiți + -tură] 1 Înghițire (1). 2-3 Cantitate (de mâncare sau) de băutură care poate fi înghițită dintr-o dată Cf îmbucătură, dușcă. 4 (Reg) Crestătură făcută la piciorul de sus al prispei. 5 (Îe) A bea dintr-o ~ A bea sorbind toată băutura dintr-o singură respirație.

ÎNGHIȚITÚRĂ, înghițituri, s. f. Cantitate de băutură (v. dușcă) sau de mîncare care se înghite dintr-o dată. Începu să pășească în încăperea scundă, oprindu-se să soarbă o înghițitură de cafea. C. PETRESCU, A. 287. După ce trag ei o înghițitură de țuică, cizmarul își ia traista. ȘEZ. IX 68. ◊ Expr. (A bea) dintr-o înghițitură = (a bea) sorbind toată băutura dintr-o singură dată. Roșul bea dintr-o înghițitură paharul ce i-l adusese minerul. DAVIDOGLU, M. 22.

ÎNGHIȚITÚRĂ ~i f. Cantitate de mâncare sau de băutură, care poate fi înghițită dintr-o singură dată. [G.-D. înghițiturii] /a înghiți + suf. ~tura

înghițitură f. cât se înghite dintr’odată.

înghițitúră f., pl. ĭ. Cît se înghite dintr’o dată, gălătuc: lupu din treĭ înghițiturĭ a și mîncat melu. (V. bol). Modu de a înghiți.

înghițitúră s. f., g.-d. art. înghițitúrii; pl. înghițitúri

înghițitúră s. f., g.-d. art. înghițitúrii; pl. înghițitúri

înghițitură, -ri.

ÎNGHIȚITÚRĂ s. 1. v. îmbucătură. 2. v. dușcă. 3. înghițire, înghițit. (~ unui ac.)

ÎNGHIȚITURĂ s. 1. gură, îmbucătură, mușcătură, (pop.) dumicat, (prin Transilv.) bușcă. (O ~ de mîncare.) 2. dușcă, gît, gură, sorbitură, (Transilv.) scopot. (O ~ de vin.) 3. înghițire, înghițit. (~ unui ac.)