ÎNCÂINÁ, încăinez, vb. I. Refl. (Înv. și pop.) A deveni rău, câinos. ♦ A se încăpățâna. [Var.: încâiní vb. IV] – În + câine.

ÎNCÂINÍ vb. IV v. încâina.

încâina v vz încâini

încâini vr [At: DA ms / V: (cscj) ~na / Pzi: ~nesc / E: în- + câine] 1 (Rar) A deveni rău, câinos. 2 A se încăpățâna.

ÎNCÂINÁ, încâinez, vb. I. Refl. (Rar) A deveni rău, câinos. ♦ A se încăpățâna. – În + câine.

ÎNCÎINÁ, încîinez, vb. I. Refl. (Rar) A deveni rău, cîinos; a se îndîrji, a se încăpățîna. Dacă văzură... că se încîinase și nu vrea să dea inelul, îl puseră jos. ISPIRESCU, L. 108.

încâinà v. a se încăpățâna: se încâinase și nu vrea să dea inelul ISP. [V. câine].

încînéz v. tr. (d. cîne). Vechĭ. Supăr, înfuriĭ. Azĭ. Vest. încîinéz, îndărătnicesc, înfuriĭ.

!încâiná/încâiní (a se ~) (înv., pop.) vb. refl., ind. prez. 3 se încâineáză/se încâinéște, imperf. 3 sg. se încâiná/se încâineá; conj. prez. 3 să se încâinéze/să se încâineáscă

încâiná vb., ind. prez. 1 sg. încâinéz, 3 sg. și pl. încâineáză

ÎNCÂINÁ vb. v. încăpățâna, îndărătnici, înrăi.

încîina vb. v. ÎNCĂPĂȚÎNA. ÎNDĂRĂTNICI. ÎNRĂI.

A (se) încâina ≠ a (se) înduioșa