începător, ~oare [At: CORESI, EV. 15/17 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: începe + -(ă)tor] 1-2 smf, a (Înv; udp „de”) (Persoană) care face ca ceva să ia ființă pentru prima dată. 3-4 smf, a (Persoană) care este prima dintr-un șir mai lung. 5 a Inițial. 6 a (D. noțiuni abstracte) Elementar. 7 a (Înv; îs) Clasele ~oare Școala elementară. 8 smf (Înv) Conducător. 9 smf {Rar) Inițiator. 10-11 smf, a (Persoană) care abia a început să învețe ceva. 12-13 smf a (Persoană) care a început de curând să activeze într-un domeniu Cf ageamiu, debutant, novice.

ÎNCEPĂTÓR¹, -OÁRE, începători, -oare, adj. Care începe. Spune-mi un cuvînt începător cu «e». ▭ Alecu Russo... cel dintîi ceruse pentru limba populară drept de a exprima în formele ei curate cultura noastră începătoare. SADOVEANU, E. 176. Îi lipsește... numai scînteia începătoare izbitura care aprinde capsa. CAMIL PETRESCU, O. II 466.

ÎNCEPĂTÓR¹ ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care abia începe; cu primele semne ale unui început; incipient. Poet ~. 2) Care constituie un început; de început; inițial; primar; primordial. Perioadă ~oare. /a începe + suf. ~ător

începător a. elementar. ║ m. cel ce se află încă la primele elemente ale unei arte sau științe.

începătór, -oáre adj. Care începe în aintea altora: artileria noastră fu începătoarea lupteĭ. Care e la început, debutant: aceștĭ școlarĭ îs începătorĭ. Subst. Un începător.

începătór adj. m., s. m., pl. începătóri; f. sg. și pl. începătoáre

începătór adj. m., s. m., pl. începătóri; f. sg. și pl. începătoáre

ÎNCEPĂTÓR adj., s. 1. adj. v. inițial. 2. adj. v. incipient. 3. s. debutant, (livr.) neofit, novice, (fam.) ageamiu, (fam. fig.) boboc, recrut. (~ într-un anumit domeniu.)

ÎNCEPĂTOR adj., s. 1. adj. inițial. (Literă ~.) 2. adj. incipient, inițial. (Stadiu ~ al unei boli.) 3. s. debutant. (livr.) neofit, novice, (fam.) ageamiu, (fam. fig.) boboc, recrut. (~ într-un domeniu.)

Bonus vir semper tiro (lat. „Omul bun rămîne totdeauna începător”) – vezi: Semper homo… LIT.