văiugă¹ sf [At: (a. 1670) URICARIUL XVII, 22 / V: (reg) văiag sn, ~ioagă (Pl: ~ioage) sf, văiog sn, vâioagă, vălioagă, văli~ sf / Pl: ~ugi, ~uge / E: vale² + -ugă] 1 Vale² (2) mică, puțin adâncă (și îngustă) Vz șiștoacă, viroagă.

văiugă² sf [At: GHEȚIE, R. M. / V: ~ioagă (Pl: ~ioage), vaioagă (Pl: vaioage, văioage), voioagă (Pl: voioage) sf, văiog (Pl: văioage, văioguri), vaiog (Pl: vaioage, văioage), vaiug (Pl: vaioage, vaiuguri), voiog (Pl: voioage) sn / Pl: ~ugi / E: mg vályog (dal vályug)] (Reg) Cărămidă nearsă, făcută dintr-un amestec de lut cu paie¹, turnată în forme Vz chirpici.

văiugă¹ s.f. (geomorf.) Vale mică, îngustă și puțin adîncă, cu versanți avînd pantă redusă, cu fund relativ concav și în mod obișnuit fără apă permanentă. • pl. -gi, -ge. și (reg.) văiag s.n., váioagă s.f. /vale + -ugă.

VĂIÚGĂ¹, văiugi și văiuge, s. f. (Regional) Vale îngustă și puțin adîncă. Din văiuga aceea, vîntul aduce miroznă de iarbă verde. CAMILAR, N. I 363. O baltă neclintită, lucie ca un argint nou, se descoperi deodată într-o văiugă. SADOVEANU, O. VII 27. Poteca se încovoia peste o adîncătură așezată ca o șa pe două văiuge. id. ib. V 456. – Variantă: văioágă, văioage (DUMITRIU, N. 223), s. f.

VĂIÚGĂ ~gi f. reg. Vale mică, îngustă și puțin adâncă. /vale + suf. ~ugă

văioagă¹ sf vz văiugă¹

văioagă² sf vz văiugă²

văioagă¹ s.f. v. văiugă¹.

văioagă² s.f. v. văiugă².

VĂIOÁGĂ s. f. v. văiugă¹.

văĭoágă și văĭúgă f., pl. oage, ugĭ. Est. Vălcea. – Pl. -e: avea cărărĭ înspre doŭă văĭuge (Sadov. VR. 1930, 9-10, 193). V. dolie.

văiúgă s. f., g.-d. art. văiúgii; pl. văiúgi

văiúgă s. f., g.-d. art. văiúgii; pl. văiúgi

VĂIÚGĂ s. (GEOGR.) (reg.) văioagă. (O ~ între dealuri.)

VĂIUGĂ s. (GEOGR.) (reg.) văioagă. (O ~ între dealuri.)