veric sm [At: GORJAN, H. I, 105/19 / V: (reg) vărinc / Pl: ~ici / E: văr + -ic] 1-2 (Reg; șhp; dov) Văr (1-2). 3 (Pfm; la vocativ) Termen de adresare către o persoană de sex masculin care marchează un raport de egalitate între vorbitori sau care exprimă o atitudine condescendentă. 4 (Pfm; la vocativ) Adresare retorică utilizată de cineva în cursul unei povestiri (orale), pentru a-și marca afectiv implicarea față de cele relatate și pentru a menține interesul auditorului.

veric s.m. (pop.; fam.; ca termen de adresare) Dim. al lui văr. ♦ Termen întrebuințat în cursul unei povestiri pentru a exprima, exclamativ, uimire, mirare, admirație etc. • pl. -ci. și (reg.) vărinc s.m. /văr + -ic.

VERÍC, verici, s. m. (Mai ales la vocativ) Diminutiv al lui văr. Eu sînt de părere, vericilor... să o luăm mai bine din loc, care pe unde poate. PAS, L. I 18. Crezi tu, măi vericule, că nu m-a usturat la ficați? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 243. Se întoarse, cînd ce să vezi? Unde venea, măre vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie. ISPIRESCU, L. 138.

veríc, -ă s. (dim. d. văr). Vest. Epitet prietenos cuĭ-va.

vărinc s.m. v. veric.

veríc (pop., fam.) s. m., pl. veríci

veríc s. m., pl. veríci

VERÍC s. v. văr, verișor.

veric s. v. VĂR. VERIȘOR.