VÉRGURĂ, vergure, s. f. (Învechit) Fecioară. De mă poate scăpa ceva pe lume, este numai dragostea ta, vergură divină și senină. ALECSANDRI, T. 1009.

VÉRGURĂ, vergure, s. f. (Înv.) Fecioară. – Lat. *virgula (= virgo, -inis).

VERGÚRĂ ~e f. înv. Fată castă; fecioară. /<lat. virgula

vergură f. 1. fecioară: o cunună de vergură BOL.; 2. Bot. vergură învălită, chimion negru. [Lat. *VIRGULA = VIRGO].

vérgură și vă- f., pl. ĭ (lat. *vĭrgula, îld. virgo, virginis; it. vergine, pv. verge[ne], fr. vièrge, cat. verge, sp. virgen, pv. virgem). Vechĭ. Virgină. Adj. Vérgur, -ă, virginal.

vărgură s.f. adj. v. vergură.

VÉRGURĂ s. v. fată, fecioară, virgină.

vergură s. v. FATĂ. FECIOARĂ. VIRGINĂ.

vérgură (-re), s. f. – Virgină. – Mr. virghiră. Lat. virgo, virgĭnis (Koerting 10209; Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Pușcariu 1860; Tiktin; REW 9364), dar fonetismul nu este clar. Pușcariu propune să se pornească de la un lat. *virgŭla și Capidan, Raporturile, 553, explică mr. prin alb. virgir. Tiktin se gîndește la un paralelism cu țărm(uri), care nu pare posibil, căci în acest caz nu s-ar aplica o terminație n. -uri. Înv., este dubletul lui virgin, adj. neol., de la același cuvînt lat. Der. virginal, adj., din fr. virginal; virginitate, s. f., din fr. virginité.

vérgură, vergure, s.f. – Virgină, neprihănită: „Că îngerii s-au mirat, / Cum o vergură lumească / Va pă Dumnezeu să-l nască” (Papahagi, 1925: 336). – Lat. *virgula (= virgo, virginis) „fată, nimfă, vestală” (Șăineanu, Scriban; Densusianu, Pușcariu, Tiktin, cf. DER; DLRM, MDA).

vérgură, -e, s.f. – Virgină, neprihănită. – Lat. virgo, virginis (DER).