URCÚȘ, urcușuri, s. n. 1. Faptul de a (se) urca. 2. Loc, drum care este în pantă, care urcă. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă. – Urca + suf. -uș.

urcuș sn [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~uri / E: urca + -uș] 1 Parcurgere a unei distanțe deplasându-se pe un teren de jos în sus Si: suire. 2 (Rar) Urcare în văzduh. 3 (Rar) Creștere (în cantitate, în valoare, în intensitate). 4 Loc, drum (sau porțiune de drum) în pantă Si: coastă¹ (24), pantă, povârniș, suiș. 5-6 (Îljv) În ~ în pantă Si: urcător (2).

URCÚȘ, urcușuri, s. n. 1. Faptul de a (se) urca. 2. Loc, drum care este în pantă, care urcă. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă. – Urca + suf. -uș.

URCÚȘ, urcușuri, s. n. Faptul de a urca; loc, drum care este în pantă, care urcă. Aerul se rărea o dată cu urcușul răcoros și umed. C. PETRESCU, S. 215. Am intrat în pădure și am început să urcăm. Era un urcuș greu. GALACTION, O. I 205. După trei ceasuri de urcuș, printre stînci, cîrmim la stînga. VLAHUȚĂ, O. A. II 154. Buiestrașul gîfîind își potolește puțin mersul la urcuș. CARAGIALE, P. 50. ◊ Loc. adv. În urcuș = în sus, în pantă, în urcare. Drumul duce în urcuș. STANCU, D. 16.

URCÚȘ ~uri n. Teren care urcă (unind două puncte situate la latitudini diferite); loc în pantă; suiș. /a (se) urca + suf. ~uș

urcuș n. urcare pe un munte.

urcúș m. Suiș (locu și acțiunea): începem urcușu.

urcúș s. n., pl. urcúșuri

urcúș s. n., pl. urcúșuri

URCÚȘ s. v. suiș.

URCUȘ s. suiș. (~ muntelui.)

Urcuș ≠ coborâș

urcuș, urcușuri s. n. (tox.) primele efecte resimțite după ingerarea unui drog.