ÚRBE s. f. (Fam.) Oraș. – Din lat. urbs, -is.

urbe sf [At: HELIADE, O. I, 382 / V: (îvr) ~bă, (rar) ~bie (Pl: ~ii) / Pl: ~ / E: lat urbs, -is, it urbe] (Liv; asr) Oraș (1).

ÚRBE s. f. (Livr. și fam.) Oraș. – Din lat. urbs, -is.

ÚRBE s. f. (Astăzi de obicei ironic) Oraș. Capturați de smîrcurile neînsemnatei urbi de la marginea țării, renunțaseră osteniți să se mai măsoare cu asemenea privilegiați ai norocului. C. PETRESCU, C. V. 10. Directoarea școalei nr. 1 de fete din acea urbe se plînge că... nu-i liberează lemnele necesare pentru încălzit. CARAGIALE, O. II 117. Marea lin cutremurîndu-și fața, scutur’ a ei spume... Jos la poarta urbei mîndre a ei sunete se frîng. EMINESCU, O. IV 118.

ÚRBE s.f. (Liv.; fam.) Oraș. [< lat. urbs].

ÚRBE s. f. oraș. (< lat. urbs)

ÚRBE ~ f. 1) fam. Localitate de proporții mari, fiind centru administrativ, industrial, comercial, cultural și politic; oraș. 2) Populație a unei astfel de localități. /<lat. urbs, ~is

urbe f. oraș (ca termen administrativ): urbea Ploiești.

*úrbe f. (lat. urbs, urbis, oraș, în special Roma). Rar. Oraș.

Urbea-Mare f. alt nume dat orașului Oradea-Mare.

!urbe (înv., fam.) s. f., g.-d. art. urbei; pl. urbe

úrbe (înv., fam.) s. f., g.-d. art. úrbei

úrbe s. f., g.-d. art. úrbei

urbe, -bea a.; -bi.

ÚRBE s. v. oraș.

urbe s. v. ORAȘ.

úrbe (-bi), s. f. – Oraș. Lat. urbem (sec. XIX). Înv., are un sens puțin ridicol, datorită folosirii lui de către Caragiale. – Der. urban, adj., din fr. urbain; urbanitate, s. f., din fr. urbanité; urbar(iu), s. n. (cadastru), înv., în Trans. din germ. Urbarium; urbarial, adj. (de cadastru).