tăpșan sn [At: (a. 1509) ap. D. BOGDAN, GL. 109 / V: (reg) tep~, top~ / Pl: ~e, ~uri / E: tăpși + -ean] 1 (Pop) Loc neted și ușor înclinat (acoperit cu verdeață), aflat la baza versantelor și povârnișurilor în regiunile de deal și de munte. 2 (Pop) Coastă a unui deal sau a unui munte Si: pantă, povârniș. 3 (Înv) Loc mai ridicat și neted, amenajat pentru unele culturi de grădină. 4 (Pop) Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat (sau al unei curți), unde se face hora, unde se strâng oamenii în zilele de sărbătoare, unde se joacă copiii etc. 5 (Reg) Ridicătură de zid care formează vatra cuptorului sau pe care se așază soba. 6 (Reg) Partea de dinaintea cuptorului, unde se adună cenușa și cărbunii. 7 (Reg) Lemn așezat înaintea vetrei focului, pe care țăranii își pun hainele la uscat. 8 (Reg) Zid care alcătuiește temelia casei și și pe care se pun tălpile (60) acesteia. 9 (Reg) Prispă la casă. 10 (Reg) Loc constând într-o scobitură sau într-o ieșitură în zidul casei, unde se țin diverse obiecte casnice. Si: poliță. 11 (Reg; îf tepșan) Laviță în casele țărănești pe care se așază vasele. 12 (Reg) Loc mai ridicat, neted, necultivat.

TĂPȘÁN, tăpșane, s. n. 1. Loc neted sau ușor înclinat, pe versantul unui munte sau al unui deal. Casele albe ale satelor, răvărsate pe tăpșane, strălucesc printre livezile de pruni. VLAHUȚĂ, O. A. 410. Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic, Cînd coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic. EMINESCU, O. I 85. De pe acest tăpșan culminant, de unde munții Săcuieni cotesc spre țara Vrancei, tot Bărăganul... se arăta. ODOBESCU, S. III 194. ♦ Coastă a unui deal sau a unui munte; pantă, povîrniș. Malul era ros și scobit și avea în față puțintel tăpșan ocolit de colțuri de stîncă. SADOVEANU, B. 227. 2. Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat (unde se face hora, unde se adună oamenii la sfat în sărbători, unde se joacă copiii etc.) sau în mijlocul unei curți; maidan. Compania se aduna pe tăpșan în jurul bucătăriei. CAMILAR, N. I 39. O sanie ca toate săniile cu care ies copiii pe ulițe și pe tăpșane la joacă. STANCU, U.R.S.S. 139. A înșfăcat în brațe pe Stanca Radii și, nici una nici alta, s-o arunce de sus de pe tăpșan, unde se făcea hora. CARAGIALE, O. I 309. 3. Loc mai ridicat, neted, șes, întins. Vadurile se aliniau pe tăpșanul grindului. SADOVEANU, P. M. 241. – Pl. și: tăpșanuri (SADOVEANU, B. 151, C. PETRESCU, S. 179).

TĂPȘÁN ~e n. 1) Porțiune de teren neted pe versantul unui munte sau la baza unui deal. 2) Loc viran, puțin mai ridicat decât terenul din jur, în mijlocul unui sat sau în interiorul unei curți. [Pl. și tăpșanuri] /a tăpși + suf. ~ean

tăpșan n. 1. Mold. loc înalt și șes, terasă: trage brazda pe tăpșan POP.; 2. Tr. lemn așezat dinaintea vetrei ca s’o ție.

tăpșán și (est) tapșán n., pl. e, rar urĭ (d. tăpșesc, adică „loc tăpșit”. D. rom. vine rut. tapčán, bancă de dormit). Est. Podiș (platoŭ) mic, loc maĭ înalt și șes. Olt. Pat de scîndurĭ. Munt. est. Polița vetreĭ. – În est și tepșan și topșan. V. grind.

!tăpșán s. n., pl. tăpșáne

tăpșán s. n., pl. tăpșáne/tăpșánuri

tăpșan, -ne.

TĂPȘÁN s. v. platformă.

TĂPȘAN s. (GEOGR.) platformă, prispă. (Un ~ împădurit.)