tril sn [At: STAMATI, D. / V: (reg) ~ă sf / Pl: ~uri / E: fr trille] 1 Ornament muzical constând din executarea rapidă (și prelungită), cu vocea sau cu un instrument, a unui sunet de bază cu unul alăturat lui Si: (înv) tererem (1). 2 (Pex) Sunete produse de unele păsări, cu efect sonor asemănător celui de tril (1).

TRIL, triluri, s. n. Ornament muzical constînd din executarea rapidă și repetată, cu vocea sau cu un instrument, a două note consecutive (a doua fiind suitoare), la distanță de un ton sau de un semiton una de alta; p. ext. cîntecul unor păsări care produce același efect sonor. [Canarul] ne-a salutat cu triluri cristaline, ca și cum ne-ar fi așteptat. SADOVEANU, A. L. 14. De mii de ani cîntă privighetorile același cîntec și cu toate astea în fiecare tril ce fluieră în frunziș... e o notă nouă, o licărire proaspătă de viață și de frumuseți. VLAHUȚĂ, O. A. II 229. ◊ Fig. Le ședea bine să descrețească frunțile și să deștepte în juru-le trilurile rîsului. SADOVEANU, E. 103.

TRIL s.n. Ornament muzical constând din repetarea rapidă și alternativă a două note consecutive despărțite de un ton sau de un semiton; (p. ext.) cântecul unor păsări în care se produce același efect sonor. [Cf. it. trillo, fr. trille].

TRÍL s. n. (muz.) ornament vocal sau instrumental din alternarea rapidă a două note consecutive despărțite de un (semi)ton; (p. ext.) cântecul unor păsări în care se produce același efect sonor. (< it. trillo, fr. trille)

TRIL ~uri n. 1) Ornament muzical care constă în alternarea rapidă a unui sunet de bază cu sunetul vecin, superior sau inferior. 2) Cântec al unor păsări, asemănător cu efectul sonor al acestui ornament muzical. /<fr. trille

tril n. Muz. repețire repede și alternativă a două note consecutive.

*tril n., pl. urĭ (fr. trille, d. it. trillo). Muz. Notă executată răpede (la distanță de un ton orĭ un semiton) și repetată împreună cu altele, ca la doĭnă saŭ la „cĭocîrlie”. V. tererem.

tril s. n., pl. tríluri

tril s. n., pl. tríluri

TRIL s. (MUZ.) (înv.) tererem.

TRIL s. (MUZ.) (înv.) tererem.

tril (-luri), s. n. – Ornament muzical; ciripit. It. trillo, cf. fr. trille.

tril (< it. trillo), ornament* vocal sau instrumental care constă în alternarea rapidă, distinctă și egală, a două sunete, dintre care unul este notat (sunetul principal), iar celălalt (sunetul auxiliar sau secundar) poate fi secunda* mică, secunda mare sau chiar mărită. Un accident* scris deasupra sau alături de semnul de t. (o linie șerpuitoare – v. abreviații) arată că sunetul auxiliar trebuie alterat conform naturii accidentului. T. nu poate fi confundat cu vibrato*-ul, datorită celor două sunete distincte care-l formează, dar poate fi considerat un vibrato exagerat, executat voluntar, controlat și cu un scop precis. Un t. vocal este cu atât mai bun cu cât cele două note se aud mai clar, net; rapiditatea este una din principalele caracteristici ale t. vocal, putând atinge virtuozitatea*. În t. fiecare din cele două note alternante, fixe și impuse, are un vibrato propriu, ale cărui variații de înălțime (2), intensitate (2) și timbru* (variații pe care urechea nu le distinge însă) produc, conform cu distribuția lor, o sonoritate mai mult sau mai puțin amplă, bogată. T. vocal este cu atât mai ușor de executat cu cât sunetul principal este mai înalt (soprane). Vocea (1) de bas, mai ales în registrul (I) grav, nu este aptă pentru t., neputând realiza rapiditatea necesară de alternare a celor două sunete, datorită faptului că regimul permanent (v. timbru, sunet) se stabilește într-un timp mai lung decât cel de alternare din t. La unele instr. muzicale (pian, orgă, violină etc.) se execută cu aceeași ușurință pe întreaga lor scară de înălțimi. La alte instr. (și mai cu seamă la cele de suflat), t. este greu sau chiar imposibil de executat în anumite poziții ale sunetului principal pe scara înălțimilor. V. tremolo.