tiv sn [At: (a. 1875), ap. TDRG / V: (reg) ~ă sf / Pl: ~uri, (reg) ~e / E: ns cf tighi, tighel] 1 Margine a unui obiect de stofă, de pânză etc., îndoită și fixată printr-o cusătură, pentru a împiedica destrămarea țesăturii Si: tivitură (1), (reg) polcea, roit², rubăț, tighel (5). 2 (Reg) Marginea de sus a izmenelor, îndoită și cusută, prin care se trage brăcinarul Si: betelie. 3 (Adesea udp „de”) Paspoal. 4 (Pan; șfg) Margine luminoasă sau de altă culoare, ca un chenar în jurul unui obiect, al unei suprafețe etc. Si: tivitură (6).

TIV, tivuri, s. n. Marginea îndoită și fixată printr-o cusătură a unui obiect de pînză, făcută pentru a împiedica destrămarea țesăturii. ◊ Fig. Pe un mic petec de cer albastru... stăruia, o geană de lumină vie, care făcea un tiv roșcat acoperișului înalt de nouri fumurii și îndesați. CAMIL PETRESCU, O. I 325.

TIV ~uri n. Îndoitură făcută de-a lungul marginii unor confecții și fixată printr-o cusătură (pentru a preveni destrămarea). ~ la rochie. /Orig. nec.

tiv n. fâșie cu care se termină poalele unei rochii. [Tras din tivì].

tiv n., pl. urĭ (var. din tighel). Tivitură, refec, margine tivită: tiv lat, îngust.

tiv s. n., pl. tívuri

tiv s. n., pl. tívuri

TIV s. 1. tivitură, (pop.) refec, (înv. și reg.) tiveală, (reg.) refecătură, roit, tighel, (prin nordul Mold. și nordul Transilv.) rubăț, (înv.) omet. (~ la o rochie prea lungă.) 2. paspoal, tivitură. (Jachetă cu ~ de catifea.)

TIV s. 1. tivitură, (pop.) refec, (înv. și reg.) tiveală, (reg.) refecătură, roit, tighel, (prin nordul Mold. și nordul Transilv.) rubăț, (înv.) omet. (~ la o rochie prea lungă.) 2. paspoal, tivitură. (Jachetă cu ~ de catifea.)