TITULATÚRA titulaturi s. f. 1. Mod de a se intitula al cuiva sau a ceva. 2. Totalitatea titlurilor care are dreptul sa le poarte o persoana o institutzie etc. Din fr. titulature.

titulatura sf [At: BARITZIU P. A. II 717 / V: (ivr) ~lat~ / Pl: ~ri (ivr) ~re / E: fr titulature ger Titulatur] (Inv) 13 Titlu (1 4 8).

TITULATÚRA titulaturi s. f. 1. Modul de a se intitula al cuiva sau a ceva. 2. Totalitatea titlurilor care are dreptul sa le poarte o persoana o institutzie etc. Din fr. titulature.

TITULATÚRA titulaturi s. f. Mod de a se intitula (v. intitulare); (concretizat) titlu. Astazi totzi scriitorii Republicii rivnim la titulatura de scriitor popular. SADOVEANU E. 86.

TITULATÚRA s.f. 1. Mod de a (se) intitula. 2. Totalitatea titlurilor care are dreptul sa le poarte cineva; titlu (1). [< germ. Titulatur].

TITULATÚRA s. f. mod de a (se) intitula; totalitatea titlurilor care le are o persoana o lucrare etc. (< fr. titulature germ. Titulatur)

TITULATÚRA ~i f. 1) Mod de intitulare a unei persoane intro institutzie. ~ de director. 2) Totalitate a titlurilor care le detzine cineva. 3) Functzie post sau rang care il ocupa cineva. /<fr. titulature germ. Titulatur

titulatura f. mod de a se intitula. Titulatura de origina straina a suferit la noi vicisitudini din ce in ce mai injositoare. Termeni k jupan chir cocon cari odinioara erau rezervatzi membiilor societatzii inalte au decazut treptat pana la clasele cele mai de rand devenind din ilustre titluri de nobletza nishte formule banale de cele mai multe ori luate in bataie de joc. E de observat insa k aceasta decadentza n’a atins titulatura de bashtina romaneasca (k domn).

*titulatúra f. pl. ĭ (germ. titulatur. Cp. cu claviatura). Intitulare modu de a se intitula: titulatura imparatuluĭ Austriiĭ era foarte lunga.

titulatúra s. f. g.d. art. titulatúrii; pl. titulatúri

titulatúra s. f. g.d. art. titulatúrii; pl. titulatúri

TITULATÚRA s. v. denumire nume numire.

titulatura s. v. DENUMIRE. NUME. NUMIRE.