teleonomie sf [At: DN³ / P: ~le-o~ / E: fr téléonomie] 1-2 (Fiz) Teleologie (1-2). 3 (Blg) Determinare obiectivă a mecanismelor de reglare celulară.

TELEONOMÍE s.f. Mod de explicare științifică a comportamentului orientat al sistemelor organice. ♦ (Biol.) Mecanism de reglare celulară determinat în mod obiectiv de anumite legități. [< fr. téléonomie, cf. gr. teleos – scop, nomos – lege].

TELEONOMÍE s. f. 1. teleologie (2). 2. (biol.) concept desemnând finalitatea prezentă în organismele vii. ◊ mod de explicare științifică a comportamentului orientat al sistemelor organice. ◊ mecanism de reglare celulară determinat în mod obiectiv de anumite legități. (< fr. téléonomie)

teleonomíe s. f. (biol.) ◊ „Pentru prima dată noțiunea teleonomie a fost definită de către C.S. Pitterndrich, în lucrarea sa «Behavoir and evolution» (Comportare și evoluție), 1956, pentru a desemna mecanismele de reglare celulară care sunt determinate în mod obiectiv de anumite legități. Tot în cadrul biologiei, noțiunea teleonomie deține un loc central, în interpretarea naturii organismelor vii, la cunoscutul om de știință francez Jacques Monod.” Cont. 8 IV 77 p. 2 (din fr. télé[o]nomie; PR 1972; DN3, DEX-S)

TELEO-₂ „scop, finalitate”. ◊ gr. teios, eos „sfîrșit, capăt” > fr. téléo-, germ. id. it. id., engl. id. > rom. teleo-. □ ~fază (v. -fază), s. f., telofază*; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Teorie a finalității. 2. Concepție filozofică idealistă care susține că procesele din univers s-ar desfășura în conformitate cu un anumit scop; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Mod de explicare științifică a comportamentului orientat al sistemelor biologice. 2. Mecanism de reglare celulară determinat în mod obiectiv de anumite legități; ~taxie (v. -taxie), s. f., orientare de la distanță a unui animal în sensul apropierii sau depărtării de o sursă de excitație luminoasă, calorică etc.