SUBSTITÚT, (1) substituți, s. m., (2) substitute, s. n. 1. S. m. Persoană care înlocuiește temporar pe titularul unei funcții. ◊ Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a parchetului; magistrat care avea acest grad. 2. S. n. Produs, obiect etc. care înlocuiește alt produs, alt obiect etc., având (aproximativ) același rol. ♦ Semn, imagine, notație etc. folosite pentru a desemna o noțiune cu aceeași semnificație. – Din fr. substitut, lat. substitutus.

substitut [At: IORGOVICI, O. 69/21 / V: (îvr) ~tăt~, sups~ / Pl: ~uți, ~e / E: lat substitutus, fr substitut] 1-2 sm, a (Persoană) care suplinește pe titularul unei funcții publice în caz de absență Si: locțiitor. 3-4 sm, a (Spc; în vechea organizare judecătorească) (Magistrat) care înlocuia pe procuror sau pe procurorul general Vz supleant. 5 sn Obiect, produs etc. care înlocuiește un alt obiect sau un alt produs, îndeplinind (aproximativ) același rol Si: substituent (1). 6 sn Semn, imagine, notație etc. folosite pentru a desemna o noțiune cu aceeași semnificație Si: substituent (2).

SUBSTITÚT s.m. 1. Cel care ține locul titularului. ◊ (În trecut) Substitut de procuror = primul grad în ierarhia judecătorească a parchetului; magistrat având acest grad; substitut de comisar regal = magistrat într-un tribunal militar care ținea locul comisarului regal. ♦ Ceea ce ține locul unui lucru, care i se substituie. 2. Produs industrial care înlocuiește un produs mai vechi. [Cf. fr. substitut, lat. substitutus].

SUBSTITÚT s. m. 1. cel care ține locul titularului. ◊ ceea ce ține locul unui lucru, care i se substituie. 2. produs industrial care înlocuiește un produs mai vechi. 3. element lingvistic care poate înlocui, în aceleași condiții gramaticale, un alt element lingvistic; substituent (2). (< fr. substitut, lat. substitutus)

*substitút² (element) s. n., pl. substitúte

SUBSTITÚT s. 1. v. locțiitor. 2. v. înlocuitor.

SUBSTITUT s. 1. locțiitor, (înv.) supleant, vechil. (~ al cuiva într-un post.) 2. înlocuitor, substituent. (Un bun ~ al bumbacului.)

SUBSTITÚT (SUBSTITUÉNT) s. m. (cf. fr. substitut, lat. substitutus): element lingvistic care poate înlocui, în aceleași condiții gramaticale, un alt element lingvistic cu care are proprietăți asemănătoare. Se spune astfel curent despre pronume că este s. substantivului.