strâmtură sf [At: URECHE, LET. I, 162/14 / V: (îvp) ~rim~, (reg) ~rânt~ / Pl: ~ri / E: strâmt + -ură] 1 (Îvp) Strâmtoare (1). 2 (Înv) Strâmtoare (3). 3 (Rar) Strâmtoare (4). 4 (Înv) Strâmtoare (7). 5 Privațiune.

STRÂMTÚRĂ, strâmturi, s. f. (Înv.) Loc îngust, strâmtoare. – Lat *strinctura (= strictura).

strântură sf vz strâmtură

strimtură sf vz strâmtură

STRIMTÚRĂ s. f. v. strîmtură.

STRÎMTÚRĂ, strîmturi, s. f. (Învechit) Loc îngust, strîmtoare. (Atestat în forma strimtură) Acest loc așezat în strimturi era foarte nepriincios oastei turcești. ARHIVA R. I 109. – Variantă: strimtúră s. f.

strîmtúră (est) și stri- (vest) f., pl. ĭ. Vechĭ. Strîmtoare, loc strîmt. Strîmtorare, constrîngere.

STRÂMTÚRĂ s. v. chei, defileu, dificultate, impas, încurcătură, îngustime, pas, strâmtoare, trecătoare.

strîmtură s. v. CHEI. DEFILEU. DIFICULTATE. IMPAS. ÎNCURCĂTURĂ. ÎNGUSTIME. PAS. STRÎMTOARE. TRECĂTOARE.

strâmtúră, strâmturi, s.n. – Strâmtoare, loc îngust, defileu, chei; trecătoare, pas. ♦ (top.) Strâmtura, loc. pe Valea Izei, în Maramureșul istoric. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Lat. *strinctura (DLRM); din strâmt + suf. -ură (MDA).