stivă sf [At: POGOR, HENR. 111/9 / Pl: ~ve / E: ngr στοῖβα, it stive] 1 Mulțime de obiecte de același fel, cu dimensiuni aproximativ egale, aranjate în mod ordonat unele peste altele. 2 (Îlv) A face ~ A stivui (2). 3 Construcție de lemn, de metal sau mixtă, în formă de prismă, utilizată pentru susținerea acoperișului în abataje. 4 (Nav) Cală¹ (1).

STÍVĂ, stive, s. f. Grămadă de lemne, de cărămizi sau de alte obiecte, clădite ordonat unele peste altele. Se îndeletniceau cu clădirea lăzilor în stive de douăzeci. DUMITRIU, N. 257. Mai aveau de tăiat stuf și de sporit stiva de lemne. SADOVEANU, P. M. 48. Luna se lăsase dincolo de stivele de scînduri din curtea fabricii de mobile. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 349. ◊ (Poetic) Resfiră ariile-n sat mireasma-n stive a fîneții Și fața cerului albastră au potopit-o norii-n trîmbe. STANCU, C. 105.

STÍVĂ s.f. (Mar.) Magazie, loc pe o navă unde este așezată încărcătura. [< it. stiva].

STÍVĂ s. f. 1. magazie, loc pe o navă unde este așezată încărcătura. 2. (mar.) cală. (< it. stiva)

STÍVĂ ~e f. Grămadă în care elementele constitutive sunt așezate ordonat unele peste altele. O ~ de lemne. /<ngr. stiva, it. stive

stívă f., pl. e (ngr. stiva, d. vgr. stoiba). Grămadă de scîndurĭ (lemne, doage) așezate cu rînduĭală (clădite) una peste alta. V. teanc, clit.

stívă s. f., g.-d. art. stívei; pl. stíve

stívă s. f., g.-d. art. stívei; pl. stíve

STÍVĂ s. v. cală, hambar.

stivă s. v. CALĂ. HAMBAR.

stívă (-ve), s. f. – Grămadă de obiecte ordonate. It. (ven.) stiva, prin intermediere orientală, cf. ngr. στοίβα, bg. stiva. – Der. stiva, vb. (a face stive); stivaj, s. n. (operație de încărcare a unei nave), din it. stivaggio.