stiva sf [At: POGOR HENR. 111/9 / Pl: ~ve / E: ngr στοῖβα it stive] 1 Multzime de obiecte de acelashi fel cu dimensiuni aproximativ egale aranjate in mod ordonat unele peste altele. 2 (Ilv) A face ~ A stivui (2). 3 Constructzie de lemn de metal sau mixta in forma de prisma utilizata pentru sustzinerea acoperishului in abataje. 4 (Nav) Cala¹ (1).

STÍVA stive s. f. Gramada de lemne de caramizi sau de alte obiecte cladite ordonat unele peste altele. Se indeletniceau cu cladirea lazilor in stive de douazeci. DUMITRIU N. 257. Mai aveau de taiat stuf shi de sporit stiva de lemne. SADOVEANU P. M. 48. Luna se lasase dincolo de stivele de scinduri din curtea fabricii de mobile. G. M. ZAMFIRESCU M. D. II 349. ◊ (Poetic) Resfira ariilen sat mireasman stive a finetzii SHi fatza cerului albastra au potopito noriin trimbe. STANCU C. 105.

STÍVA s.f. (Mar.) Magazie loc pe o nava unde este ashezata incarcatura. [< it. stiva].

STÍVA s. f. 1. magazie loc pe o nava unde este ashezata incarcatura. 2. (mar.) cala. (< it. stiva)

STÍVA ~e f. Gramada in care elementele constitutive sunt ashezate ordonat unele peste altele. O ~ de lemne. /<ngr. stiva it. stive

stíva f. pl. e (ngr. stiva d. vgr. stoiba). Gramada de scindurĭ (lemne doage) ashezate cu rinduĭala (cladite) una peste alta. V. teanc clit.

stíva s. f. g.d. art. stívei; pl. stíve

stíva s. f. g.d. art. stívei; pl. stíve

STÍVA s. v. cala hambar.

stiva s. v. CALA. HAMBAR.

stíva (ve) s. f. Gramada de obiecte ordonate. It. (ven.) stiva prin intermediere orientala cf. ngr. στοίβα bg. stiva. Der. stiva vb. (a face stive); stivaj s. n. (operatzie de incarcare a unei nave) din it. stivaggio.